Ceea ce face atât de seducătoare o astfel de recădere în vechile obișnuințe sunt mai cu seamă amintirile pro­priului nostru trecut. În contextul monahilor pustiei, proveniți în marea lor majoritate din populația rurală, amintirile unor ospețe copioase, mâncăruri fine etc. par ceva exotic, dar pentru grecul răsfățat care fusese Evagrie, precum și pentru alți monahi cultivați, ele erau ceva foarte natural. Mai ales dacă, asemenea lui Evagrie, rupseseră în mod radical cu stilul de viață anterior, ajungând să-i uimească și înfricoșeze pe foștii lor prieteni prin „înfrânarea lor incredibilă” (cum scrie Rufin). Paladie, multă vreme ucenic și intim al avvei Evagrie, relatează, de pildă, despre povățuitorul său duhovnicesc că în trei luni nu folosea decât o jumătate de litru de ulei, ceea ce la un om cu trecutul său era foarte puțin. Pe acest fundal n-ar mai trebui să ne mire următoarele texte:

„Gândului care ne amintește desfătarea dinainte și ne aduce aminte de vinurile dulci și cupele pe care le țineam în mâini când stăteam culcați la banchete si beam:

«Dacă-ți vei ține ochii pe ulcele și pahare, până la urmă vei umbla mai gol decât un pisălog, iar mai pe urmă te vei zvârcoli ca un mușcat de șarpe»” (Pilde 23, 31-32).

„Gândului care mă face să mă gândesc la desfătările și la banchetele de demult și caută să reînvie acest vechi obicei:

«Mai bine e să mergi la casa plângerii decât să mergi la casa băuturii»” (Ecclesiastul 7, 2).

„Gândurilor care ne aduc aminte de plăceri și de mese pline de toate bunătățile, pe care le laudă mai presus decât virtuțile monahilor:

«Vai celor ce spun răului bine și binelui, rău, celor ce fac întunericul lumină și lumina, întuneric, celor ce fac amarul dulce și dulcele, amar»” (Isaia 5, 20).

Gândurile de poftă ajung să-l urmărească pe sărmanul monah până și în somn, ademenindu-l cu tot felul de bucurii dispărute:

„Când demonii se războiesc cu partea poftitoare prin nălucirile din timpul somnului și ei ne arată, iar noi alergăm spre întâlniri cu cunoscuți și banchete cu rude, cete de femei și toate cele asemănătoare care săvârșesc astfel de pofte, atunci înseamnă că suntem bolnavi și patima în această parte a sufletului e tare”.

Avem aici de-a face în mod evident cu ispite ale gurmanderiei, forma cultivată a nebuniei/ lăcomiei pântecelui, în care mâncatul capătă dimensiunile unui cult cele­brat în comun. În locul „gândurilor” proprii pe monah îl pot chinui și prieteni care suferă de aceeași patimă... Cât de mincinoase și vătămătoare sunt aceste atacuri o arată replicile.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere preot Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 29-30)