Când ne deprindem a lucra din inimă, atunci nu avem nevoie a ne deprinde cum să ne rugăm – pentru că atunci facem lucrurile din inimă, și gândurile sânut din inimă, și rugăciunea este din inimă.

De la cel bolnav și neputincios, Preabunul Dumnezeu nu cere post, privegheri, mătănii și altele de acest fel pentru a se putea împărtăși cu Sfintele Taine, nici de la cel sărac nu pretinde milostenie.

Când omul este liber de poveri interioare, de griji, neliniști, tensiuni în relații, confuzie în gânduri, simțăminte grele față de ceilalți, atunci înțelegi cât se eliberează mintea, adică omul interior.

Să alergăm în mod firesc, la căutările și faptele ușor de atins arătate nouă de Sfinții Părinți purtători de Duh, prin care putem să ni-L facem milostiv pe Dumnezeu și să Îl plecăm să ne dea nouă darul Duhului Lui Celui de viață făcător și ajutor pentru unirea noastră cu El și pentru îndumnezeirea noastră.

Domnul Și-a dat chiar trupul Său propriu și prin această înnoire a vieții nu numai că repară firea îmbolnăvită a sufletului nostru, făcând-o mai bună, ci însuși sângele Său îl varsă în vinele inimilor celor ce se împărtășesc, făcând de acum să răsară înlăuntrul lor însăși viața Mântuitorului.

Trebuie să avem o inimă plină de milă și nu numai să-i iubim pe oameni, ci să ne fie milă de fiecare făptură, de tot ce a fost făcut de Dumnezeu.

La post cea mai mare luptă o duce creștinul cu setea, nu cu foamea.

Fiecare faptă a noastră, pentru a fi plăcută lui Dumnezeu, și fiecare virtute, are nevoie de discernământ.

Slavă Domnului și milostivirii Lui, că mult ne iubește și ne dă pacea Lui și harul Sfântului Duh.

Să ne rugăm cum putem și cât mai mult și văzând Dumnezeu râvna noastră ne va ajuta să dobândim rugăciunea cea adevărată.