Rugăciunea este „catapulta” împotriva demonilor, împotriva patimilor, împotriva păcatului şi, în general, împotriva a tot ceea ce se opune căii mântuirii. Dacă numeşti rugăciunea liman, nu greşeşti, pentru că la liman corabia care a fost zguduită de furtună îşi găseşte liniştea, salvarea, siguranţa ei. Rugăciunea schimbă inima trupească, pătimaşă şi egoistă, ca s-o facă nepătimaşă, lipsită de pofte. Rugăciunea alungă deznădejdea, disperarea, nepăsarea, trândăveala, pentru că ea creează un nou impuls spre lupte noi.

Eu m-am rugat mult și-am zis: „Doamne, cum e cu diavolii ăștia care ne țin în robie? Tu nu ne-ai eliberat deja?”.

La răsunetul acestor cuvinte, atunci când năvălesc mulţime de gânduri ale întristării şi trândăviei, vrăjmașii se cutremură şi se întorc, fugind.

Pentru cel care nădăjduiește în Dumnezeu nu există niciodată situații fără scăpare.

Atunci am zis: „Uite, Ăsta e Dumnezeu în fața Căruia eu vreau să mă închin”.

Deprinde-te să fii cumpătat la mâncare: prin înfrânare îi vei da trupului sănătate şi putere, iar minţii o trezvie deosebită, care este atât de trebuincioasă în lucrarea mântuirii.

„Las’ să-mi spună cum o vrea el! Nu mă deranjează.”

Când ceilalţi ne insultă, trebuie să ne considerăm pe noi nevrednici de laudă, căci dacă am fi fost vrednici ne-ar lăuda. Trebuie să ne smerim totdeauna şi în faţa tuturor, după cum învaţă Isaac Sirul: „Smereşte-te şi vei vedea slava lui Dumnezeu înlăuntrul tău”.

Dobândirea Duhului Sfânt este de asemeni o agonisită, numai că aceasta este o „agonisită” binecuvântată şi veşnică, dar şi ea, întocmai ca agonisitele lumeşti, se dobândeşte pe aceleaşi căi.

Domnul nu ne dojeneşte pentru folosirea bunurilor pământeşti, căci El însuşi spune că, datorită condiţiilor vieţii noastre pământeşti noi avem nevoie de toate aceste lucruri.