Smerenia lui Hristos, nespus de dulce şi de blândă, slobozeşte inima de povara alipirilor ei pătimaşe. Nu există un dar mai mare pentru om decât libertatea de a-L căuta pe Ziditorul şi Mântuitorul său, de a-şi simţi inima vie şi însetând după Dumnezeu. Atunci când întâlnim un om cu adevărat smerit, simţim libertatea în care petrece acesta. El şi-a aflat „inima adâncă” şi, ancorând într-însa întreaga lui fiinţă, este acum în stare a-i iubi pe semenii săi, a le asculta durerile şi a suferi împreună cu ei. Un astfel de om a atins universalitatea lui Hristos aici pe pământ şi s-a făcut părtaş zidirii celei noi, comuniunii tuturor sfinţilor.

Trei lucruri ne sunt de trebuinţă, dacă vrem să stăm şi noi înaintea lui Dumnezeu împreună cu sfinţii: o inimă slobodă de toată alipirea, „milostivirile îndurării” (Coloseni 3, 12) faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de vrăjmaşi, şi o adâncă smerenie. O astfel de smerenie ne dă puterea să-L iubim pe Dumnezeu şi când ne binecuvântează şi când ne mustră, aşa cum au făcut cei trei tineri în cuptorul de foc din Babilon, care l-au înfruntat pe împăratul Nabucodonosor: „Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape şi ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din mâna ta, o, rege! Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ! Numai Dumnezeului nostru ne vom închina!” (Daniel 3, 17-18).

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, pp. 395-396)