Dumnezeu îi spune omului în fiecare zi: „Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronomul 30, 19). Numai exercitându-şi liberul arbitru, devine omul cu adevărat uman. Fiinţa umană este aşadar, mai întâi, o făptură liberă.

Nici asprime prea apăsătoare, nici mângâiere şi iertare prea uşoară. Starea sufletului arată măsura cuvenită. Depinde de rană, de vechimea ei şi de starea de îndreptare a penitentului.

Călugărul este mai întâi om al rugăciunii şi apoi al cuvântului.

Mănăstirile noastre ortodoxe au fost din totdeauna lăcaşuri şi şcoli duhovniceşti ale evlaviei şi sfinţeniei, în care s-au cultivat marile virtuţi evanghelice şi s-au desăvârşit sufletele iubitoare de Hristos, până au ajuns la asemănarea cu Dumnezeu.

Cădem în amăgire când credem că suntem mai deştepţi şi mai experimentaţi decât alţii şi chiar decât părintele nostru duhovnicesc.

A venit un nor, a ascuns soarele şi s-a făcut întuneric. Tot aşa, pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul şi îl năpădeşte întunericul. Dar, tot aşa, şi numai pentru un singur gând de smerenie harul vine din nou.

Din această întâmplare am înţeles cât de aproape este Domnul de omul păcătos şi cât de repede ascultă rugăciunea sa.

Prin răzbunare, aşa se depărtează Duhul Sfânt de noi. Şi vom pierde. Dar dacă îi spun gândului: «Am să-l ocărăsc mâine», vei scăpa; dar dacă îi zici azi…, fără să vrei ai pierdut. Gata, ai picat; adică Duhul Sfânt ne lasă în părăsire.

Cel mai mult câştigă cei care fac ascultarea ca pentru Dumnezeu şi ascultă de oricine din obşte; trebuie să fii rotund cu toţi, pentru că atunci ai pace cu toţi; să nu faci deosebire.

Când vede diavolul că vrea cineva să-şi cureţe inima, el caută să-l tulbure prin vedenii.