Pomenirea Înfricoșătoarei Judecăți este totdeauna un îndemn hotărât de a ieși din nepăsarea de mântuire. Să nu ne înșelăm cu credința mincinoasă că Dumnezeu ne va ierta fiindcă este bun și milostiv. Bunătatea Lui nu poate fi prilej de păcat. El iartă cu nemăsurată milostivire, dar nu nesocotește demnitatea libertății omenești și contribuția ei la mântuire. Păcatul, noi îl înscriem în carte (a vieții) și numai cel ce l-a scris îl poate șterge, nimeni altul, nici chiar Dumnezeu. Și dacă omul nu și-a împodobit chipul său cu nicio virtute, nici Dumnezeu nu-l poate împodobi. Este deci în interesul cel mai adânc al vieții noastre să ștergem din carte tot înscrisul păcatului cu pocăință sinceră, cu încetarea răului, cu spovedanie curată, cu împlinirea canonului, prin rugăciune și cu lacrimi.

Și pentru tot păcatul să ne întrebăm cu îngrijorare și cu teamă: oare s-a șters el din carte (a vieții)? Și după ce l-am șters, să scriem și faptele cele bune ale virtuților, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, căci ele ne împodobesc și ne gătesc chipul nostru cel de veșnicie. Toată fapta bună este o agoniseală de mare preț, de care ne vom bucura în vecii vecilor. „Cum ți-ai crescut aici aripile, așa vei putea zbura către cele de sus; cum ți-ai curățit aici mintea, așa vei vedea acolo slava Lui și măsura în care L-ai iubit aici, în aceeași măsură te vei îndulci de dragostea Lui.”

(Protosinghelul Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului​, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, p. 27)