Teama de sfârșitul lumii ține în ea doar frică de sfârșit, nu și de Judecata lui Hristos. Este o frică mediocră, anume construită să liberalizeze morala, să distrugă valorile familiei și ale societății. „Dacă tot vine sfârșitul, de ce n-am trăi clipa?”.

Dumnezeu nu se leapădă de om, reamintindu-i, mereu și mereu, că este chipul Său, că este persoană. Capabilă să ierte, să iubească și să nu moară.

Dumnezeu nu cere de la începători rugăciune neîmprăştiată, care se dobândeşte în timp îndelungat şi cu multă trudă.

Dacă te rogi cum se cuvine, să aştepţi să-ţi vină ceea ce nu se cuvine.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru această stare de har ce i s-a trimis, care este, cum s-ar zice, o pregustare a vieţii fericite care o aşteaptă.

Omul îşi umple fără să bănuiască stomacul, dar atât de mult se lasă înşelat de această „întărire” a trupului, că își uită Dumnezeul!

Toate patimile nu sunt altceva decât expresia unei fundamentale „îndrăgostiri de sine” („philautia”) a creaturii, care perverteşte iubirea de Dum­nezeu într-o iubire exclusivă de sine.

„Nu e cu putinţă să cadă în mâinile demonului desfrânării cel ce n-a căzut sub cel al lăcomiei pânte­celui; nu e cu putinţă să i se tulbure irascibilitatea celui ce nu luptă pentru mâncăruri, bani sau slavă.”

Cum va putea să uite păcătosul care nădăjduieşte în mila lui Dumnezeu atitudinea Domnului Iisus Hristos înaintea acelei femei pe care o prinseseră în adulter?

Din nefericire, oamenii ne tulbură cu patimile lor: cei nervoşi cu nervii lor, cei vorbăreţi cu limbuţia lor, cei invidioşi cu relele lor, depravaţii cu provocările lor trupeşti etc. patimile lor stârnesc patimile noastre. Şi patimile noastre, odată stârnite, îndepărtează liniştea.