Nu zice nimeni că nu trebuie să ocupăm, creştini fiind, locuri de frunte în societate, în cultură sau chiar în conducerea oamenilor, dar lucrul de căpetenie pentru noi este să-I slujim lui Dumnezeu şi să ne ridice Dumnezeu acolo unde vrea El să fim. 

Dreptul rugându-se dumnezeieştii bunăvoinţe, primeşte ceea ce râvnea cu dor. „Strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit pe ei”. Pentru aceea şi pe el l-a auzit degrabă Atotmilostivul Domn, ca prin sămânţa lui să se împlinească taina cea ascunsă şi hotărâtă mai înainte de veacuri. Pentru aceea şi un înger al Domnului, fiind trimis către Ioachim, zice lui că: „​A auzit Domnul rugăciunea ta şi va zămisli Ana, femeia ta, şi în toată lumea se va vesti sămânţa ta”.

Maica Domnului este răspunsul lui Dumnezeu dat pă­rinţilor ei, la stăruitoarele lor rugăciuni. În același timp, Maica Domnului este tot ceea ce au putut oamenii să dea mai bun Creatorului lor; în Maica Domnului, vasul sfinţeniei, s-a realizat acea „logodire” a celor două firi – dumnezeiască şi omenească –, în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Unde e cădere – fie şi numai cu gândul –, acolo a lucrat întâi mândria.

Dacă doar ne ostenim şi ne gândim să primim răsplată pentru osteneli, dar năravul nu ni-l schimbăm, ci facem altele mai rele – ajungem la iuţime şi la altele –, atunci ostenelile nu ne vor aduce niciun folos.

Neplăcerile de care avem parte, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, în urma ciocnirilor cu aproapele nostru ne arată că, lăuntric, suntem încă neputincioşi şi că nu am ajuns încă la măsura împlinirii poruncilor lui Dumnezeu.

Cele sfinte, Trupul şi Sângele lui Hristos, sunt numai pentru cei care sunt sfinţi. Dar nimeni nu este Sfânt, decât Unul Sfânt Iisus Hristos. Şi astfel, la nivelul jalnicei „vrednicii” omeneşti, uşa este încuiată; nu există nimic ce putem oferi şi care ne-ar face „vrednici” de acest Dar Sfânt. Într-adevăr nimic, cu excepţia Sfinţeniei lui Hristos Însuşi pe care El în nesfârşita Sa dragoste şi milostivire ne-a împărtăşit-o şi nouă, făcându-ne „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt” (I Petru II, 9).

A te lepăda de satana nu înseamnă doar a respinge o fiinţă mitologică în a cărei existenţă nici nu se mai crede. Înseamnă a respinge toată această concepţie despre lume, plină de suficienţă şi de deznădejde.

Această nevoie de muzică permanentă descoperă incapacitatea omului modern de a se bucura de liniște, de a o înțelege nu ca pe ceva negativ, ca pe o simplă absență, ci tocmai ca pe o prezență și ca pe o condiție pentru orice prezență reală. 

De ce oamenii cu aceeaşi boală sunt unii deznădăjduiţi, descurajaţi, îngroziţi, iar alţii sunt senini şi zic: „În toate este voia lui Dumnezeu”? În virtutea faptului că harul lui Dumnezeu în unul este, în altul – nu.