De îndată ce a auzit aceste cuvinte, egumenul a poruncit ca din acea zi să dea milostenie ca și mai înainte din puținul pe care îl aveau. De atunci s-a întors „Primește” la ei și s-a umplut din nou mănăstirea de binecuvântări.

Răbdarea este marele nostru ajutor în lupta cu patimile, căci, pentru un om, lucrul cel mai greu este să se hotărască să renunțe la intenția sa de a mai păcătui. Iar când se întâmplă să cadă iarăși după ce s-a pocăit, el trebuie să se pocăiască din nou, și să facă astfel până când va veni timpul să se izbăvească de această patimă cu desăvârșire.

Adevărații creștini trebuie să fie înțelepți și să priceapă că fără cârmaci nu se vor putea salva pe marea vieții. Cereți-I lui Dumnezeu un duhovnic, un păstor bun, care va putea să vă poarte prin viață spre portul liniștit al Împărăției lui Dumnezeu, ca ajungând acolo să-I poată spune: „Iată, eu și fiii pe care mi i-ai dat mie”.

Mulți din cei care doresc să se mântuiască merg la mănăstiri, la biserici. Unii se apropie de preot și-i spun: „Părinte, vă rog să-mi fiți duhovnic”. Oare trebuie să-i cerem aceasta?

În Dumnezeiasca Liturghie are loc un schimb de vieți. Omul își dăruiește viața sa mărginită și trecătoare lui Dumnezeu și Dumnezeu, în schimb, îi dăruiește viața Sa nesfârșită și veșnică. În acest fel, fiecare zi este umplută de plinătatea vieții și vremea întregii noastre vieți devine „anul bineprimit Domnului” (Luca 4, 19).

Nu trebuie să luăm lucrurile cu ușurință și să spunem: „A, o să păcătuiesc și am să mă pocăiesc mai târziu”, pentru că păcătuind de bunăvoie s-ar putea să nu mai aflăm pocăință după aceea.

M-am dus în baie timp de o jumătate de oră și am terminat de spălat. La patru și jumătate am ieșit și am auzit un șușotit. Ușa era întredeschisă și am zărit-o pe mama, care nu putea umbla, în pat. Făcea mici închinăciuni în pat și se ruga, și la fiecare rugăciune spunea: „Toată lumea și copiii mei”.

Iisus a știut scopul vieții Sale pe pământ, de dragul căruia le-a răbdat pe toate. Scopul vieții este un mare imbold, pentru care le înduri pe toate. Acesta, cu cât este mai mare, cu atât rabzi mai mult și mai multe.

Acesta este în mod continuu Ființa dinamică, apocaliptică, nețărmurită, Scânteia dumnezeirii. El descătușează puterile Sale negrăite, neistovite în toate direcțiile. La El nimic nu este cu neputință. Prin Cuvântul Său toate s-au făcut și pot să renască, deoarece lumea voiește acest lucru.

Hristos face minuni mereu și, firește, când spunem „Dumnezeu”, înțelegem întotdeauna pe cele Trei Persoane împreună, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, lucrând neîmpărțit, nedespărțit și de o Ființă în dumnezeire.