Limita pentru oameni atunci când ne rugăm este, prin excelenţă, terenul lucrării lui Dumnezeu.

„Eu mărturisesc ţintuiţi în pat, ce au avut comoţii cerebrale, sau infarct, sau sunt betegi din pricina diferitelor boli nervoase ereditare, care nu numai că pot posti, dar şi medical li se impune să postească datorită bolii lor. Dimpotrivă, am fii duhovniceşti care par a fi sănătoşi, deoarece sunt activi şi lucrează, dar li se impune să dezlege postul, din pricina neputinţei lor ascunse, de pildă, diabetul zaharat.”

Nu avem atâta nevoie de duhovnici sfinţi, precum avem nevoie de sfânta ascultare. Asta ne lipseşte.

Iisus Hristos era fără de păcat, cu desăvârşire, dar aceasta nu însemna că nu simţea durerea, ca om, că nu înseta şi nu înfometa ca noi toţi.

„A murit”, o să se spună şi despre mine şi despre tine într-o zi; în ziua pe care eu nu o cunosc, care nu ştiu când va sosi. Dar aşa cum soarele răsare în altă lume, la fel şi creştinul, prin Învierea din morţi a lui Iisus Hristos, a primit încredinţarea că după urmează un strălucitor răsărit de soare, urmează o nouă zi, o nouă viaţă.

Ce poate reda în afară poetul din poezia ce se află în el? Ce poate nota compozitorul din armoniile ce inima lui, sufletul, urechea lui le aude neîncetat şi undeva adânc în fiinţa lui, el le fredonează înfiorat? Nimic sau aproape nimic, mare parte din lumea noastră zace nedescoperită, necunoscută nici de noi în întregime.

Pe om trebuie să-l priveşti cu cel mai înalt respect, dar şi cu adâncă compasiune, cu încredere, dar şi cu prudenţă, ca pe un copil ce e în stare oricând de cele mai senine drăgălăşenii, însă şi de greşeli ireparabile.

Procesiune cu icoana Maicii Domnului la Mănăstirea Sihăstria - 21 aprilie 2020

Nu există justificări filosofice sau răspunsuri uşoare care să explice problema suferinţei. Suferinţa este o taină.

Moartea reprezintă momentul şi calea prin care, oricât de despărţiţi am fi fost, oricât de nedesăvârşită ar fi fost unirea sau armonia noastră cu Dumnezeu, ne înfăţişăm înaintea feţei Domnului nostru, Mântuitorului lumii. Nu a spus El, şi nu o dată: „Nu am venit să judec lumea, ci să o mântuiesc”? (Ioan 12, 47) Vom sta înaintea Lui, a Celui Care este însăşi Mântuirea!