Patima tristeții nu-i mai îngăduie omului cuprins de ea să-și facă rugăciunile în bucuria de până atunci și nici să recurgă la remediile citirilor sfinte. Nici să mai fie liniștit și blând cu semenii nu suportă și-l face fără răbdare și posac în toate obligațiile de muncă sau religioase. După ce a pierdut orice judecată sănătoasă, iar pacea inimii i s-a tulburat, îl face să se comporte ca un om ieșit din minți, căzut în beție, îl doboară și-l prăbușește într-o disperare dureroasă. Ca molia pentru veșminte și cariul pentru lemn așa este vătămătoare tristețea pentru inima omului.

(Sfântul Ioan Casian, Viața și învățătura lui, Editura Trinitas, Iași, 2002, pp. 69-70)