Sfântul Ioan Casian învață în chip înțelept: „Unele patimi, de obicei, se curățesc prin părtășia cu oamenii, prin ocupațiile și lucrul de zi cu zi, laolaltă cu aceștia; ele se lecuiesc cumva prin permanenta amărăciune și dojană ce le primim de la ei. Astfel, de pildă, pornirile spre mânie, tristețea, nerăbdarea – în afară de rugăciunea sinceră și necontenita luare aminte asupră-ne – se lecuiesc și prin trăirea laolaltă cu frații, deoarece atunci ele se vădesc cel mai adesea. La supărare, ele se descoperă întotdeauna, și de aceea pot fi tămăduite mai repede. Însă la vindecarea patimii desfrânării sunt de trebuință, în afară de postul aspru al trupului și de frângerea inimii, încă și însingurarea și îndepărtarea de oameni.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sofia, p. 78)