Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre,

Domnule Prefect,

Domnule Primar,

Domnule Președinte al Consiliului Județean,

Domnule Rector,

Distinși comandanți și ostenitori ai Armatei şi ai Poliţiei române,

Iubiți frați preoți și cuvios cin monahal,

Dreptmăritori creștini,

„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. (Matei 25, 34-36)

Cuvântul Domnului Hristos din Evanghelia de azi, adresat bineplăcuților Săi de la sfârșitul veacurilor, este cuvântul cel mai așteptat de oameni. Acest cuvânt definește viața pământească a omului și deschide perspectiva luminoasă a veșniciei. Este cel mai simplu, cel mai complet cod de legi, normă de viață, element de raportare, cu urmări, nu numai pentru aici, ci și pentru veșnicie. Totul este axat pe relația cu semenul din vecinătate sau aflat departe.

Lupta pentru așezarea vieții în conformitate cu această mărturisire a Domnului Hristos este strădania fiecărui creștin, fiecărui preot, fiecărui monah, dar, mai presus de toți, este osteneala de zi și de noapte a arhiereului.

Flămânzii acestei lumi sunt, ar trebui să fie, durerea inimii arhiereului. Însetații lumii sunt, ar trebui să fie, frământarea fără odihnă a minții arhiereului. Străinii și cei lipsiți de haină, bolnavii și cei din temniță ocupă, ar trebui să ocupe, întreg conținutul inimii, minții și sufletului arhiereului.

Această lucrare este împlinită prin mai multe căi. În primul rând, săracul concret, întâlnit în familiile cu mulți copii, în cel bătrân, cel bolnav, cel singur, cel izgonit, în cel străin, cel deznădăjduit și în cei asemenea lor sunt, ar trebui să fie, frații cei mai iubiți și surorile cele mai apropiate ale arhiereului.

În strădania sa de a fi împreună cu văduva și orfanul acestei lumi, arhiereul este ajutat de preoții și mirenii parohiilor din eparhie. Ajutorul individual și cel acordat prin instituții bisericești specializate în domeniul carității constituie parte importantă a lucrării arhierești; parte importantă, dar nu exclusivă. Cuvântul Sfântului Apostol Petru: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte Cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese (Faptele Apostolilor 6, 2) arată că slujirea celui sărac și sărman este așezată pe seama diaconilor, preoților de parohie și a creștinilor mireni, sub coordonarea arhiereului. Acesta, ca urmaș al Sfinților Apostoli, este îndatorat, în primul rând, a stărui în rugăciune şi în propovăduirea cuvântului (Faptele Apostolilor 6, 4).

Rugăciunea și propovăduirea cuvântului credinței constituie partea esențială a slujirii arhierești. Aceasta tot ca împlinire a cuvântului Domnului Hristos: Căci flămând am fost şi Mi‑aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi‑aţi dat să beau (Matei 25, 35). Flămânzii și însetații, străinii și cei fără haină, bolnavii și întemnițații nu sunt doar cei lipsiți de hrană, apă, patrie, haină, sănătate sau libertate. Sunt și cei flămânzi de cuvântul lui Dumnezeu, cei însetați după apa cea vie a unui sens în viață, cei înstrăinați de la dreapta credință, cei dezbrăcați de orice lumină și nădejde, cei cu multe răni pe suflet și cei întemnițați în lanțurile patimilor.

Spre aceștia se îndreaptă, ar trebui să se îndrepte, îndeosebi mintea și inima arhiereului. Lucrare grea, dar absolut necesară. Pentru a fi îndeplinită, arhiereul este chemat să înțeleagă că poate hrăni, adăpa, îmbrăca sau însănătoși pe altul, în măsura în care el se hrănește cu pâinea cea spre ființă, Hristos, în măsura în care este adăpat cu apa cea vie a Duhului Sfânt, în măsura în care este îmbrăcat cu haina smereniei, simplității și pocăinței, în măsura în care se luptă pentru vindecarea cauzată de rănile propriilor păcate și în măsura în care dobândește libertatea prin dezrobirea de patimi.

Mărturisirea unui mare ierarh ortodox din veacul al XIX-lea, Sfântul Ignatie Briancianinov, este gândul de căpetenie al arhiereului în lucrarea sa: „Hrănind cu Cuvântul lui Dumnezeu sufletul său flămând, adăpându-l cu simțăminte care vin de la Duhul Sfânt, ferindu-l de pierzătoarea rătăcire a feluritelor chipuri ale păcatului [...], îmbrăcându-l cu fapte bune, vindecând (rănile) păcatelor prin mărturisire [...], scoțându-se din temnița cugetării celei trupești [...], unul ca acesta va fi socotit ca și cum ar fi făcut toate acestea Domnului Hristos”[1].

În același duh, Sfântul Simeon Noul Teolog mărturisea cu mult înainte, zicând: „Dacă nu va face cineva în el însuși toate acestea și nu va hrăni și adăpa pe Hristos (Cel din el), niciun folos nu va avea din toate pe care le face numai săracilor, iar pe sine însuși se trece cu vederea, lăsându-se nehrănit și gol de dragostea lui Dumnezeu”[2]. Același dumnezeiesc Simeon, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc în curând 1000 de ani, așază în gura lui Hristos următoarele cuvinte: „M-ați hrănit pe Mine, care flămânzeam de mântuirea voastră, prin lucrarea poruncilor Mele, M-ați adăpat, M-ați îmbrăcat, M-ați cercetat și ați venit la Mine (Matei 25, 35-36), curățind inimile voastre de toată întinăciunea și murdăria păcatului”[3].

Preasfințite Părinte Episcop Nichifor,

Pornind de la cuvântul Domnului Hristos din Evanghelia de astăzi, am încercat să așez în fața Preasfinției Voastre chipul arhiereului spre care să tindeți. Nu vă va fi ușor. Greutățile cu care ne confruntăm noi, arhiereii de față, de mulți ani, vor fi prezente și în crucea vieții Preasfinției Voastre. Da, veți avea parte de multe bucurii în slujirea arhierească. În același timp, vor veni și asupra Preasfinției Voastre valuri și vânturi, fulgere și trăsnete. Să țineți, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „nădejdea pusă înainte [...] ca o ancoră a sufletului, neclintită și tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător” (Evrei 6, 18-20). Acolo, dincolo de catapeteasmă, adică în Liturghie și în rugăciunea chiliei monahale, să alergați neîncetat la preadulcele „Nume al lui Iisus, cheia tuturor darurilor, prin care se deschide nouă ușa vistieriei lui Dumnezeu”[4], după cuvântul Sfântului Isaac Sirul. Dincolo de această ușă, veți avea parte de „preoția minții, care este [...] viețuirea omului lăuntric”[5]. Acolo veți avea „gustul simțirii” lui Dumnezeu[6] și veți respira „ceva din aerul vieții celei noi”[7].

Din sfântul altar și din liniștea chiliei, veți coborî din nou în cetate. Nu veți coborî singur, ci împreună cu Dumnezeu cu care v-ați aflat în intimitatea altarului și a chiliei.

În slujirea de arhiereu, veți fi pus adesea în fața unor decizii grele. Veți simți atunci ce înseamnă a fi răstignit. Am încredințarea, cunoscându-vă de multă vreme – și îmi exprim, în același timp, nădejdea – că veți lua decizii, nu în conformitate cu duhul lumii, al corectitudinii de diferite feluri, ci în duhul „gândului lui Hristos” (Filoteni 2, 7). În toate frământările, în lupta lăuntrică și exterioară, în momente de răscruce, legați-vă gândirea de Hristos pentru a dobândi o înțelegere duhovnicească, în lumina Duhului Sfânt, a lucrurilor, a evenimentelor din viața proprie, din viața Bisericii, a Țării sau a lumii.

Poporul creștin din Moldova, reprezentat aici de ierarhii moldoveni de pe ambele maluri ale Prutului, de preoți, monahi, monahii, autorități administrative, academice sau militare și de către credincioșii din Catedrală și din afara ei, așadar poporul lui Dumnezeu din Moldova vă va fi alături, dacă și Preasfinția Voastră veți fi omul lui Dumnezeu, omul Bisericii, omul oamenilor.

În lumina acestei nădejdi, vă încredințez binecuvântării lui Dumnezeu, ocrotirii Maicii Domnului și rugăciunilor Sfintei Parascheva și ale Sfântului Mitropolit Iosif cel Milostiv.

Dumnezeu să ne ocrotească pe toți în viața de aici și să ne primească în Împărăția iertării și iubirii Sale! Amin! Așa să fie!

† Teofan,

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei