Existența noastră omenească poate fi comparată cu o carte. Majoritatea oamenilor consideră că textul real, istorisirea principală este viața pământească, iar viața viitoare – când se crede în existența ei, bineînțeles – este privită ca o simplă anexă. Atitudinea autentic creștină este exact inversă: viața de aici este doar prefața, introducerea cărții, iar viața viitoare este principalul ei conținut.

Harul se îndepărtează de o asemenea persoană, căci cum ar putea harul, care ne-a fost dăruit pentru luminare și ajutor, să pătrundă într-o asemenea persoană, în sufletul cuiva care crede că este ceva măreț, care crede că știe totul și că nu are nevoie de alții?

Pocăința și Spovedania nu sunt, pur și simplu, ceva ce putem face singuri sau cu ajutorul preotului, ci o lucrare a lui Dumnezeu cu noi și în noi.

Chiar dacă ni se cere să ne pregătim cu grijă examenul de conștiință, credinciosul, în ultimă instanță, ajunge la Spovedanie cu mâinile goale, neputincios, recunoscând că nu se poate vindeca singur și cerând altcuiva să-l vindece. Și acest Altul, Căruia Îi cere ajutorul nu este preotul, ci Dumnezeu.

Întrucât se crede că Ioan a cuprins prin contemplare cunoștința (lui Hristos) care era accesibilă aici, cunoașterea cea mai mică și mai de pe urmă ce se va arăta în starea viitoare este mai mare decât cea de aici.

Sfântul Ioan Botezătorul nu este cinstit doar de confesiunile creștine, ci și de musulmani, unioniști și chiar de unele grupări gnostice.

Smerenia este maica virtuții, nu te lasă să te socoți mai bun decât aproapele tău. Dacă Sfântul Ioan Botezătorul, cel sfințit din pântecele maicii sale, atât de mult a postit și s-a smerit, cum trebuie să fie smerenia și nevoințele și postul nostru, a celor ce suntem plini de păcate!

Sărbătoarea Bobotezei este o sărbătoare a lui Iisus Hristos, dar este și un anunț al sărbătorii noastre, al sărbătoririi botezului nostru, un anunț al iubirii lui Dumnezeu față de oameni prin Fiul Său.

Dumnezeirea în cele Trei Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, care S-a arătat la Râul Iordan, trimite la denumirea de la început a Sărbătorii de „Teofanie” sau „Epifanie”.

Catehumenii care mergeau pentru botez, dar și creștinii care veneau să se împărtășească pentru prima oară țineau lumini aprinse, lumânări, făclii și torțe. Așadar, pretutindeni stăpânea lumina, de aceea și sărbătoarea a primit numirea de „Praznicul Luminilor”.