Dumnezeu vrea să ne ajute, să ne ridice, vrea să ne sfințească, vrea să ne primească între ai Săi, să ne ridice mai presus de noi.

Atunci când lipseşte blândeţea dintr-o persoană, stăpâneşte tulburarea, incertitudinea şi tot haosul cuprinzătoarei pervertiri.

De câte ori nu am văzut pilde de curăţie ale vieţii creştineşti, care ne erau mustrare şi îndemn spre îndreptare, însă noi iarăşi am rămas nepăsători?

„Eu sunt cea dintâi fiică a lui Dumnezeu. Pe cel ce mă cinsteşte şi mă iubeşte îl voi duce la Tatăl meu!”. Aceasta este milostenia, iar cel ce doreşte cu adevărat legătura şi dimpreună locuirea cu Tatăl ei, Dumnezeu, să se îngrijească să o dobândească sau, mai degrabă, să o pună în lucrare în toată viaţa sa.

Prin post se manifestă partea tainică a omului: la unii observăm rugăciunea fierbinte, şi astfel ei pot vedea păcatele rămase ascunse ochilor lor duhovniceşti, la alţii, mânia şi răutatea. 

Enoriaşul nu este nicidecum o persoană străină de biserică, şi nici un spectator pasiv, ci este participantul nemijlocit, creatorul slujbelor, dar cu condiţia să se roage şi să le trăiască intens.

E o mare deosebire între a crede că Dumnezeu există, cunoscându-L din natură sau din Scripturi, și aceea de a-L cunoaște pe Domnul prin Duhul Sfânt.

Tămâierea, înălțarea și răspândirea unor miresme binemirositoare prin arderea de tămâie, reprezintă mărturisirea credinței și a supunerii noastre față de Dumnezeu.

A fost un timp când unii dintre creștini țineau icoanele ascunse, după ușă, în vreun colțișor sau chiar în șifoniere sau în valize. A sosit timpul să scoatem icoanele la vedere și să le așezăm unde le este locul.

Iubirea adevărată față de frați este când nu-i osândim pe aceștia, când nu le reproșăm, când le trecem cu vederea micile greșeli și le răbdăm pe acestea.