Întristarea pocăinței este întristare duhovnicească: „Hrănind sufletul, ea e împreunată cu bucuria, de aceea, ea face pe om osârduitor și ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul și să rabde toată buna osteneală și zdrobirea, ca una ce e adevărat după Dumnezeu”.

În afară de căderile cele gra­ve, pentru care trebuie o deplină pocăință și spovedanie, omul nu trebuie să se autoanalizeze foarte mult, nici să-și cerceteze gândurile pentru a vedea de unde provin.

Patimile tind să revină la noi, chiar dacă ne-am lepădat de ele. Când nouă ni se pare că ne-am vindecat de ele, ele se năpustesc asupra noastră cu și mai multă putere decât înainte.

Dacă nu-L chemăm pe Mântuitorul Iisus Hristos în ajutorul nostru și dacă nu avem totuși un fir de certitudine duhovnicească în noi că Dumnezeu ne va ajuta, nu putem face nimic.

Nu spuneți: „gândurile mele au fost gânduri simple, copilărești”. Sunt copilărești, dar substratul lor este foarte adânc.

Să știți că gândurile până la moarte nu ne slăbesc! E bine că te luptă acum – lasă să te lupte dracul! – dar luptă-te și tu cu el. Vrei să nu te lupți? Vrei să nu ai gânduri? Nu se poate așa!

„Luați Duh Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, iertate vor fi și cărora le veți ține ținute vor fi.”

Să ne ostenim ca să nu pierdem pacea inimii, că dacă se tulbură inima omului, se tulbură toate puterile sufletești din om, căci inima este centrul vieții noastre firești, adică pământești, și a celei duhovnicești.

Maica Domnului este scară către Cer, pod către Cer, porumbița care a încetat potopul păcatelor, precum porumbița lui Noe a adeverit încetarea potopului.

Oricine și oriunde o cheamă: în pădure, în pustie, la câmp, în cetate, în casă, la închisoare, oriunde ar fi, ea aude, pentru că este pusă acoperitoare și mijlocitoare a întregii lumi către Dumnezeu.