Iubiți cititori, noi am fost făcuți pentru Dumnezeu și numai într-însul aflăm desăvârșita fericire după care neîncetat tânjește inima noastră.

Unde strălucește harul lui Hristos, acolo întreaga ființă a omului se schimbă și ajunge într-o așa stare, precum natura în vremea primăverii.

Și, cu tot frigul și amorțeala iernii, nu numai că toate sunt la locul lor, dar mai mult încă, nimic nu e lipsit de încântare și frumusețe.

Spălat și umezit de apele primăverii, pământul începe a se acoperi cu verdeață și cu flori.

Sunt patru vrăjmași care merg înaintea oricărei întinăciuni a demonului: înșelarea, uitarea, trândăvia și pofta cea rea.

Credința care are părtășie cu faptele arată că Domnul va face voia celor ce se tem de El și va asculta rugăciunile lor și îi va mântui pe ei.

Pe focul care arde îl stinge apa și monahul prin milostenie se răscumpără din păcat. Grădina udată va înflori precum crinul și învățătura monahului o arată faptele lui.

Cel care se nevoiește va vedea mărețiile lui Dumnezeu și va spune: „La mine ai venit, Hristoase al meu? La mine, vasul cel necurat, ai venit să Te sălășluiești? În inima mea cea murdară? Unde este podoaba? Unde este străduința mea pentru împodobirea sufletului meu, ca să vii și să Te sălășluiești în el?”.

Osândirea este cel mai mare păcat care ne desparte de Dumnezeu. De îndată ce ne vine în minte, s-o coborâm în iad și să spunem: „Vino să te duc la viermele cel neadormit! Vino să te duc în întunericul cel gros, în focul cel veșnic! Ia să ne punem degetele în foc…”.

Dacă am vedea ce izbucnește din noi și ce gândește mintea noastră, atunci am conștientiza că suntem mereu vinovați față de Dumnezeu și că-L mâhnim neîncetat.