În istoria Bisericii noastre au existat păstori evlavioși, părinți duhovnicești, mari nevoitori și păzitori cu scumpătate ai isihiei și ai nevoinței, care la glasul milosteniei și-au abandonat nu numai liniștea personală și programul, ci, cu jertfire de sine și cu osteneli pline de primejdie, au și răpit suflete din pericole mari și vădite.

Viața noastră pământească este atinsă de moarte, iar plinătatea vieții o putem dobândi doar în veacul ce va să vină. Însă începutul trebuie neapărat să fie făcut aici. Iar Sfântul Nicolae ne este un ajutător nouă, celor slabi și neputincioși, să ne întărim în credință și să dobândim viața veșnică.

Vin unii și-mi spun: aș duce o viață creștină dacă aș putea... dacă aș avea condiții, dacă ar fi... dar așa e imposibil...

Numai că i se aplică Facerea 4, 7, adică grosolanul: „stă la pândă la ușa ta”.

Hristos nu numai că iartă, dar și uită. Odată iertat, nu mai ești sluga păcatului și fiu de roabă; ești liber și prieten al Domnului.

Dumnezeu, pentru că este bun, poartă de grijă, căci cel care nu poartă de grijă nu este bun.

Și demonii prorocesc: uneori pentru că văd cele ce se întâmplă departe, alteori prin conjectură. Pentru aceea de multe ori mint și nu trebuiesc crezuți, chiar dacă uneori spun adevărul, în chipul în care am arătat. Ei cunosc și Scripturile.

„După asemănare”, bunătatea foarte puțini o au, și numai cei virtuoși, sfinții și cei ce imită pe Dumnezeu, pe cât e cu putință oamenilor.

Înțeleptul Solomon ne învață despre paza minții și străjuirea inimii, zicând: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea tâșnește viața!” (Pilde 4, 23).

Dacă Dumnezeu l-ar sili pe om pe calea mântuirii, i-ar răpi libertatea și voința, și omul nu ar mai avea nicio plată dincolo. Adică, omul și-ar pierde calitatea sa de om, de ființă liberă și, deci, și-ar pierde și răsplata și mântuirea.