Să fim precum piatra de nicovală care, deși lovită, nu cedează, neprimind în noi înșine chipuri ale moliciunii sau împuținării sufletului sau akediei prin biciuirile ispitelor, ci loviți fiind, vom birui pe potrivnicul nostru prin răbdare.

„Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință.”

Având la îndemână puterile acestea și punându-le la lucru, socotim că nimic nu ni se mai întâmplă neplăcut, dureros sau nesuferit.

Nu ne vom bucura de bunurile veșnice dacă nu vom disprețui pe cele vremelnice.

E nepotrivit să mulțumim pentru sănătatea trupului doctorilor care ne dau leacuri amare și neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulțumim pentru cele ce ni se par nouă grele și să nu cunoaștem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru și după purtarea Lui de grijă.

Mai bine este așa cum a rânduit Dumnezeu, să nu ne cunoaștem ceasul sfârșitului nostru, dar să fim gata oricând a da socoteală de faptele noastre fără să ne fie rușine de felul în care ne-am trăit viața.

Să nu uităm niciodată de văzul cel dinăuntru, de ochii cei sufletești, ca nu cumva să fie umbriți sau întunecați de patimi, ci să fie curați și luminoși ca ochii pruncilor sau chiar ca ochii îngerilor.

Pentru că viața obișnuită, viața de plăcere pe care o are un tânăr în jurul lui, nu îi este suficientă și simte deseori un gol înlăuntrul lui; asta o simte și fără să-i spun eu. Cum își poate umple acest vid lăuntric?

Dragostea dumnezeiască nu este egoistă, ci atotcuprinzătoare – pe toți îi iartă și de toți se bucură.

Se cuvine să cădem către El din inimă, și ne va da putere să biruim totul cu pace, căci în viața aceasta se cuvine să ne ridicăm mai presus de toate lucrurile mărunte care tulbură pacea lăuntrică.