Nu încape așadar dubiu că n-au crezut toți, nu doar Toma. N-au crezut pentru că nici nu era de crezut! Într-atâta trebuie să le fi apărut răstignirea, moartea și înfrângerea lui Iisus drept definitive și ireversibile. Făgăduințele învățătorului lor: vorbe frumoase, iluzii spulberate, amăgeli ale cugetului!

Dumnezeu nu face apel la minune pentru a ne convinge pe noi decât în cazuri speciale, ci ne cheamă într-un fel mistic pe fiecare. Adică se face o lumină în inima noastră, simțim o înțelegere, simțim o chemare și spunem: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.

Zicând „Domnul meu și Dumnezeul meu”, Toma exprimă și relația afectivă, de iubire: „Ești al meu, Doamne!”. Toma găsește fundamentul suprem al existenței sale.

Dacă ea a putut birui lumea și iadul, înseamnă că avem în ea o cetate întărită, pe cineva care poate mijloci și mântui.

Atunci când vii sa te rogi Împărătesei, Maicii lui Dumnezeu, crede cu tărie, înainte de rugăciune, că nu te vei întoarce de la ea fără a primi milostivire.

Iar Ea, Apărătoarea Doamnă, te va auzi.

Ispita care vine de la Dumnezeu pentru folosul omului niciodată nu taie nădejdea cea bună din suflet, precum era ispita lui Iov.

„Doamne, ce este această nedreptate? Oare nu era fecior tânărul? Oare nu toată ziua și noaptea slujea și dădea slavă? Oare nu în toate zilele lui a postit și a pătimit rele?”

Când omul se întoarce în sine, conștient de pierzania sa și căutând mântuirea, atunci mintea i se îndreaptă spre cele dinlăuntru, încercând a afla calea de întoarcere spre inimă.

Omul nu-și poate iubi vrăjmașii dacă nu este plin de Duhul Sfânt. Un chip al dragostei de vrăjmași este ca în orice contact cu ei, noi să punem un strop de dragoste.