Dumnezeu îl primește și-l iubește pe cel care dă cu o bună dispoziție a inimii, pe cel care nu și-a îngreuiat inima și nu s-a întristat pentru milostenia făcută. Și nici când este silit să dea de nevoie, inima să nu i se strângă!

Filantropia noastră, adică dispoziția noastră de a dărui, rămâne în veac. Bunurile materiale se vor pierde, vor pieri, nu vor rămâne. Filantropia, însă, va rămâne în veac, pentru că Dumnezeu o va pomeni.

Răbdarea este virtutea care ne ajută foarte mult în creșterea noastră duhovnicească.

Paradoxul dintâi al creștinismului este că, în timp ce toți ceilalți se închină la ceva plin, noi ne închinăm la un mormânt gol. Din golul acesta, din vidul acesta de viață normală, se naște toată puterea creștinismului de a naște tot timpul viața suprafirească. 

Suntem chemați să ne luăm în serios; să devenim parteneri ai Mântuitorului pentru propria noastră mântuire; să credem, nedezlipiți de El, că de fiecare dată, atunci când suntem în griji și în necazuri, El este parte integrantă a vindecării și a ieșirii noastre din griji și din necazuri.

Dacă cineva ne face să săvârșim ceva rău sau spune ceva ce ne mâhnește – de pildă vreun om bă­trân sau bolnav, sau vreun ieșit din minți – nu te mâhni, ci mai curând ajută-le.

Vouă vi se cade să-I aduceți Domnului Iisus Hristos cățui de aur pline de tămâia milostivirii voastre față de săraci, de dragostea voastră, de compătimirea voastră.

Sfânta noastră Biserică pomenește pe femeile purtătoare de mir în această Duminică și-n toată săptămâna care urmează și le pomenește la slujba de dimineață din fiecare Duminică în cuprinsul acelor alcătuiri pe care noi le numim „Troparele Învierii”, în care se spune că femeile au amestecat mirurile cu lacrimi, și s-au învrednicit să cunoască Învierea Mântuitorului nostru.

Mironosițele și Apostolii închipuie cele două laturi ale vieții noastre: simțirea și chibzuință. Fără simțire, viața nu e viață; fără chibzuință, viața e oarbă – irosește mult și dă puțină roadă sănătoasă.

Ar părea că e de-ajuns să spui „Doamne, miluiește!” o singură dată în rugăciune; însă noi o spunem de trei ori, și de douăsprezece ori, și de patruzeci de ori. Aceasta se face pentru sufletele chinuite, ce nu pot nici mă­car să rostească „Doamne, miluiește!”.