Când Îl pui pe Hristos hrană și pază vieții tale, optimismul și nădejdea cea bună sălășluiesc în tine, în ciuda tuturor căderilor, neputințelor și nenumăratelor noastre păcate.

Dumnezeu Însuşi l-a învăţat pe om să se înalţe. Precum El Însuşi S-a pogorât pe Sine, ca să-l ridice pe om, slujindu-i omului, asemenea şi omul este chemat să se pogoare, să se smerească pe sine, după pilda ce i-a fost dată de Ziditorul său, pentru a se putea înălţa.

În mijlocul celei mai grele ierni şi în vremurile cele mai tulburi, în acest suflet va domni o pace adâncă, de care se va bucura la nesfârşit.

Pentru biruință Lui I se aduce laudă, iar cei încovoiaţi, robiţi, înfrânţi şi zdrobiţi în El caută ajutor. În orice timp, loc şi împrejurare, Dumnezeu este chemat de oameni şi de întreaga natură în ajutor.

Mulțumește-I și iubește-L pe Dumnezeu mai mult decât oricând. Minunează-te de atâta îndurare că, deși a fost ofensat de tine, îți dă iar mâna Lui cea dreaptă şi te apără să nu cazi în păcat. În fine, cu mare încredere în mila Sa nemărginită, zi: „Tu, Doamne, iartă-mă, şi pe viitor nu mă lăsa să trăiesc despărţit de Tine, nici să mă depărtez ori să Te mai ofensez”.

Ce îşi doreşte cel mai mult cel răposat de la rude şi prieteni: nu o înmormântare somptuoasă, nici cuvinte de condoleanţe, nici doliu, ci o rugăciune puter­nică, prin mijlocirea căreia sufletul său să ajungă în mâinile lui Dumnezeu.

Adevărata bucurie duhovnicească este tăinuită în inimă şi, cu cât o ascundem mai mult, cu atât o păstrăm mai bine. Trebuie să facem totul cu simplitate şi cumpătare, întrucât avem vrăjmaşi care se vor folosi de orice mijloace ca să ne jefuiască. 

Noi ne ostenim asupra pământului, semănăm, sădim, adunăm recolta și roadele și credem că toate acestea sunt făcute de mâinile noastre; sau, înălțându-ne în cugetare, le punem pe seama naturii, a legilor și puterilor ei. Însă nu puterile noastre, nu ostenelile cele cu multe griji, ci Mâna lui Dumnezeu este Cea care, atunci când se deschide, pe toți ne umple de bunătăți.

Sfințenia vieții și faptele dragostei de aproapele sunt datoriile cele mai de seamă ale omului.

Deschizându-şi aripile rugăciunii, oamenii ies din deşertăciunile veacului acestuia, se înalţă deasupra tuturor ticăloşiilor lumeşti şi se suie, înălţându-se pe scara cerească a virtuţilor creştineşti, sus, sus, în slăvile cereşti, unde lumea, cu deşertăciunile şi cursele ei, nu-i mai poate ajunge, nici stânjeni.