Dacă atunci când sufletul ne este plin de bucurie duhovnicească începem să vorbim mult și fără rost, să-i învățăm pe alții și să ne etalăm darurile primite de la Dumnzeu, negreșit vom pierde această bucurie și ne vom simți sufletul gol și pustiu.

Trecând prin moarte, trupul s-a purificat, s-a uşurat de păcat şi a devenit pământ curat, frumos mirositor.

Aşa cum soarele răsare în altă lume, la fel şi creştinul, prin Învierea din morţi a lui Iisus Hristos, a primit încredinţarea că după apus urmează un strălucitor răsărit de soare, urmează o nouă zi, o nouă viaţă.

Omul, abuzând de libertatea pe care a primit-o de la Dumnezeu, a căzut din starea lui cea dintâi şi din stăpân a devenit rob, rob al instinctelor.

Şi Mântuitorul S-a oprit cu precădere la partea Mariei. A Martei merge oricum. Trăim, muncim, ne hrănim; cealaltă se ocupă cu partea de surplus. N-am putea face însă din Marta simbolul vieţii active, şi din Maria al vieţii contemplative, cum a făcut, cel dintâi, Origen. Una fără alta nu se poate. Şi mai ales nu se poate Maria fără Marta! O Martă e întotdeauna necesară Mariei.

Când ai acest sentiment al părăsirii, ești neputincios pentru orice. Omul care trăiește părăsirea trebuie să se închidă în el însuși, ca să se descopere pe sine și să ridice această distanță, fiindcă, în esență, este o distanță lăuntrică, este o ruptură lăuntrică, și nu ruptură de Dumnezeu sau de oameni. Trebuie să se reunească cele sufletești ale lui care sunt despărțite, ca să poată mintea lui, duhul cel simplu, să urce la Domnul.

Dar, orice ar da peste tine, și în păcate să cazi, și nereușite să ai, și la depravări să ajungi, sufletul tău să nu-și piardă curajul. Să-L cheme pe Hristos și să nu-i pese de nimic.

Da, este cu putință și astăzi, încă de aici, „să sălășluiască întru înnoire” „frații împreună”, când cineva se va hotărî să se întoarcă desăvârșit la Domnul. Atunci Duhul cel Sfânt, Care înnoiește toate „va lua din trupul noastru inima cea de piatră și ne va da o altă inimă de carne și duh nou”.

Părintele Porfirie spune că aceste gânduri care ne vin în minte în timpul rugăciunii sunt ca nişte avioane. Întâi le auzi departe, foarte încet, ca pe un zgomot fără insistenţă puternică, apoi zgomotul creşte, şi creşte, şi creşte, şi când ajung deasupra capului tău te copleşesc cu vuietul lor şi apoi trec mai departe. Dar dacă intri în conversaţie cu aceste gânduri, ele fac din inima ta aeroport.

Cugetul smerit să devină lucrare și trăire permanentă. Acest lucru nu este de neîmplinit. Au reușit-o toți sfinții Bisericii noastre, care erau ca și noi și limitați de o situație încă mai dificilă decât a noastră. Haideți să nu încercăm să ne astâmpărăm setea noastră cu apa de la zugrăvire, cu care zugrăvește zugravul pe pereți, cum spune Sfântul Isaac Sirul, nici să ne bucurăm cu visuri mincinoase. Biserica noastră ne cheamă să însetăm la izvoarele apelor, la undele mântuirii și ale vieții veșnice.