Adevărata credinţă este un permanent dialog cu îndoiala. Dumnezeu depăşeşte în mod absolut tot ceea ce putem noi spune despre El. Conceptele noastre intelectuale sunt idoli pe care trebuie să-i zdrobim. Ca să fie pe deplin vie, credinţa noastră trebuie să moară mereu.

Nostalgia paradisului nu mai e dorul de casă sau dorul de ţară din această lume, ci dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. Ideea paradisului, adică a unui loc care a fost sau care va fi al fericirii veşnice, e universal omenească.

Ceea ce e lupul pentru miel, agenţii atmosferici pentru grăuntele de grâu, acelaşi lucru este diavolul cu ispitele lui pentru om. Cununa de spini, piroanele, scuipatul, biciuirea şi moartea au constituit pentru Iisus agenţii atmosferici care au contribuit la descompunerea şi moartea bobului de grâu.

Sfinţii, luminaţi de Duhul Sfânt, erau mai înţelepţi decât şerpii demonici, fiindcă presimţeau şi sfărâmau toate cursele diavolului, dar erau mai blânzi decât porumbeii, fiindcă se dădeau învinşi în faţa oamenilor, iubeau pe vrăjmaşii lor, nu se mâniau şi nu-i urau.

Cu microscopul sau telescopul se pot descoperi nişte lucruri pe care noi nu le putem cunoaşte numai prin puterile noastre. Cam aşa ceva este şi credinţa noastră: un fel de telescop cu care vedem pe Domnul Hristos undeva mai presus de noi.

Precum corabia lui Noe a scăpat de la înecul în noianul apelor potopului universal pe el şi familia sa, aşa şi biserica scapă din noianul păcatelor pe cei ce trăim, stăm şi rămânem într-însa.

Adevăraţii binecredincioşi creştini doresc a merge, a intra, a sta şi a rămâne în Biserică – Locaşul lui Dumnezeu.

Precum copiii aleargă cu toată încrederea şi dragostea în braţele mamei lor trupeşti folosindu-se; aşa şi creştinii trebuie să alerge cu toată încrederea şi dragostea în braţele mamei lor spirituale, Biserica.

Cine îşi dă seama de orbirea sa duhovnicească încetează a mai nădăjdui în sine şi în dreptatea sa şi, asemenea Prorocului David, strigă: „Doamne! Deschide ochii mei şi voi pricepe minunile din legea Ta” (Psalmul 118, 18).

Duhul Sfânt atâta-i de bun şi de milostiv! Îi prea bun, dar trebuie pocăinţă. Numai prin pocăinţă vine înapoi. Duhul Sfânt nu vine dintr-o dată, ci treptat, treptat, pe măsură ce alergăm la Bunul Dumnezeu: „Doamne, nu mă lăsa...”.