Sfinţii Părinţi ne învaţă că fiecare păcat se învinge prin lucrarea virtuţii care i se opune. Astfel, mândria se învinge prin exersarea smereniei, ura aproapelui prin dragoste, iubirea de arginţi prin milostenie, lăcomia prin post şi cumpătare şi aşa mai departe.

Că precum în chip unic mărturisesc pe fiecare persoană Dumnezeu şi Domn, nevoit sunt datorită adevărului creştinesc să nu spun trei Dumnezei sau trei Domni, alăturându-mă soborniceştii evlavii.

Sfântul Antonie cel Mare, omul lui Dumnezeu, întemeietorul monahismului, a zis: „Am văzut în vedenie cursele diavolului întinse peste tot pământul și am întrebat oftând: «Care va fi scăparea noastră?». Și am auzit voce nevăzută zicând: «Smerenia!».

Noi credem în sfinți și pentru faptul că, prin viața lor, au devenit exemple pentru viața noastră, deci ni se constituie ca modele, dar și pentru faptul că pot să fie mijlocitori între noi și Dumnezeu, nu în sensul în care spun neoprotestanții, că Dumnezeu nu are nevoie de intermediari, pentru că Dumnezeu este Atotputernic.

Dacă rândunica ştie să găsească o celulă, cum să nu ştie rugăciunea? Aşa că, dacă este plecat undeva, într-o călătorie, departe, sau a fugit de acasă, s-a pierdut în lume şi nu ştii unde este, dacă eşti mamă şi este copilul tău şi te rogi pentru el, să fii sigură că rugăciunea este singura care-i ştie adresa. 

Important este ca rugăciunea să fie sinceră, curată şi stăruitoare, şi dacă se poate, să crezi cu atâta putere, încât să elimini chiar speranţa: să rămână credinţa pură.

Împărăţia Cerurilor înseamnă nevoinţă şi cei ce întru toate se silesc şi se nevoiesc, aceia o dobândesc.

Dacă ne-am teme de osândă, n-am fi grăitori în deşert niciodată.

„Drept aceea, iată, nu sunteţi străini şi pribegi, ci cetăţeni cu sfinţii şi cu cei apropiaţi ai lui Dumnezeu.”

Credinciosul care se spovedeşte, ia de la Hristos putere, iar duhovnicul har şi astfel reuşim să comunicăm între noi.