Această nevoie de muzică permanentă descoperă incapacitatea omului modern de a se bucura de liniște, de a o înțelege nu ca pe ceva negativ, ca pe o simplă absență, ci tocmai ca pe o prezență și ca pe o condiție pentru orice prezență reală. 

De ce oamenii cu aceeaşi boală sunt unii deznădăjduiţi, descurajaţi, îngroziţi, iar alţii sunt senini şi zic: „În toate este voia lui Dumnezeu”? În virtutea faptului că harul lui Dumnezeu în unul este, în altul – nu.

Între oameni este foarte răspândită această boală a invidiei: ea fierbe în toţi. Ne invidiem unii pe alţii. Tot timpul ni se pare una sau alta, toţi ne dorim ceva mai grozav, mai bun, tot căutăm ceva pentru noi înşine.

Trebuie să ştim că, dacă ne vom face datoria cu cinste, cu nobleţe, cu punctualitate, în toate detaliile, nu vom primi niciodată vreo răsplată, nimeni nu ne va ridica în slăvi.

Căutaţi să înţelegeţi monahismul, ca de altfel toate celelalte, în duh, în du­hul şi adevărul lui, în esenţa lui.

În rugăciune cerem – şi rugăciunea noastră este toată filosofia vieţii noastre – „cele bune şi de folos su­fletelor noastre”. Aşadar, poruncile lui Hristos repre­zintă dezvăluirea celor bune şi de folos.

Când te obişnuieşti să spui mereu „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, atât de mult te îndulceşte şi te atrage să o rosteşti mereu.

Atunci când oboseşti din pricina statului în picioare, este bine ca în loc să te aşezi comod, să schimbi poziţia de rugăciune stând când în picioare, când în genunchi, uneori chiar şi aşezat.

Atunci când mintea este absorbită de Dumnezeu, chiar dacă spui rugăciunea cu gura, ea se numeşte a inimii, iese din adâncul inimii. Atunci ini­ma şi mintea se unesc cu Dumnezeu.

Fiind asemenea cu Dumnezeu, ajungi la cunoştinţa lui Dumnezeu şi a purtării lui de grijă. De aici izvorăşte răbdarea şi negrija cea bună.