„Mustră-mă, Părinte, cu blândețe, că sunt slab, dar dă-mi Tu strigătul celui care se mistuie, și dă-mi puterea căinței, dar arată-mi-Te! Fă ca viața mea să fie adevărată, dacă ești Dumnezeul adevărului.”

În sens adânc, cuvântul nu este doar informație, ci comuniune. Cum putem să repetăm aceeași Liturghie (unii preoți zilnic) și să nu ne plictisim, cum ne acuză unii că este ca și cum am vedea aceeași piesă de teatru în fiecare zi? Fiindcă Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol.

În fiecare omuleț e o tresărire, o întrebare, un licăr de nădejde că ar putea să se convingă pe sine să lase toate și să urmeze Celui Ce ne-a adus Bucuria pe care nimeni și nimic nu o mai poate lua de la noi dacă ne îndurăm să intrăm în ea.

Bogăția darurilor duhovnicești depinde de adâncimea și de măsura deșertării de sine la care ajunge creștinul prin pogorârea la cele de jos.

Nu este deloc ușor, însă trebuie să nu uităm că, atunci când voia Domnului este lucrătoare în viața noastră, toate celelalte vor dispărea, pentru că voia Lui este de neînvins.

De vreme ce Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntru nostru (Luca 17, 21), inima este câmpul de luptă pentru mântuirea noastră, și scopul nevoinței noastre este să o curățim de toată întinăciunea și să o păstrăm neprihănită înaintea Domnului.

Prin zdrobirea inimii, prin metanii, prin curăția minții, sufletul nostru devin un loc roditor în care Îl poți găsi pe Dumnezeu.

Dum­nezeiasca Liturghie nu depinde de starea sentimentală a omului, pentru că aceasta este înșelătoare.

Așa precum o lampă luminează cărarea pe care pășim, în același mod, teama de Dumnezeu ne luminează duhovnicește, în așa fel încât să putem vedea cum să umblăm pe calea mântuirii noastre.

Strâmtorați de gândurile și ispitele pe care demonii le stârnesc împotriva celor ce spun rugăciunea, ei aleargă cu dorire la preacuratele Taine. Apoi, aleargă înapoi la lupta cu gândurile și patimile și apoi, iar la Sfintele Taine – ei nemaiputând trăi fără rugăciune.