Hristos l-a îmbrățișat pe om fără limite și opreliști, toată viața Lui publică și-a petrecut-o în binefaceri, I-a ajutat pe toți, iar la sfârșit L-au răstignit, și i-a iertat chiar pe răstignitorii Săi. Iubirea lui Hristos n-a fost un gest sentimental, o milostenie, sau în mod simplu o faptă bună. A fost împlinirea vieții Sale.

Pentru ca să înțelegem minunea ca eveniment uimitor al dumnezeirii, trebuie să clarificăm că nimic nu are loc la întâmplare în creație, în natură. Nu există nicio dovadă științifică că celula, imboldul vieții apare la întâmplare, nici uimitorul nucleu al atomului, nici mișcările calculate, nici sinteza sa armonică, nimic din toate acestea nu sunt rodul hazardului.

Cu certitudine, Dumnezeu îi primește pe toți cei care se pocăiesc, îi iartă și îi arată chiar și Sfinți, dar cărturarii și fariseii rămân neiertați, pentru că niciodată nu se pocăiesc și nu cer iertare.

Toți acei oameni de la facerea lumii până astăzi, care au fost conștienți de faptul acesta, au luptat din răsputeri pentru o cât mai înaltă purificare trupească și sufletească, găsindu-și model în Dumnezeu, în lumea spirituală și au ajuns la stadiul de sfințenie, de nepământesc, cu toate că erau pământeni.

Așa cum negura domnește noaptea și este biruită prin câte una sau mai multe făclii aprinse, tot astfel rugăciunile sfinților și înșiși sfinții existenți pe pământ sunt niște făclii în timpul nopții, cu care te poți călăuzi pentru a merge mai departe.

Sfinții părinți ne învață ca în fiecare zi să ne rugăm, mai întâi Sfintei Treimi, Domnului Iisus Hristos, Maicii Domnului și după aceea sfântului al cărui nume îl purtăm și Îngerului păzitor al vieții noastre.

Aceasta ne este și porunca: Să ne luăm crucea și să-I urmăm Lui, ceea ce înseamnă să fim aplecați să murim. Dacă vom avea această stare de suflet, vom răbda, cum s-a zis, tot necazul văzut și nevăzut, cu multă ușurință.

Viața noastră – viața tuturor oamenilor – este amar, întristare și pătimire, și toate aceste amaruri, întristări și pătimiri ale vieții noastre lumești, sociale și familiale, alcătuiesc crucea noastră.

Fiule, crucea este cea mai de seamă învățătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseam­nă să iubești, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu.

Cu dreapta sa, și cu primele trei degete ale ei să propovăduiască pe aceeași Preasfântă și deoființă Treime: a Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, pe Unul Dumnezeu în trei ipostasuri.