Mintea celui treaz, care are trezvia atenției, nu numai că nu se teme de năvălirile astea. Știi ce face? Anume le cheamă. Le dă drumul oleacă, apoi cu rugăciunea îl cheamă pe „Doamne Iisuse...” în ajutor și le izbește de piatră.

Această dorință a lui va fi pentru el o adevărată călăuză în labirintul vieții.

În cazul conștiinței adormite, omul se întâlnește cu Hristos, dar nu-L vede, nu-L simte, Hristos se prezintă în fața și inima omului în absență.

Viața virtuoasă nu este o ispravă exterioară, ci mai curând este manifestarea relației noastre naturale și lăuntrice cu Binele absolut, adică cu Dumnezeu.

Asemenea unei case căreia-i trebuie temelie solidă și adâncă, ca să poată rezista mult timp, așa și Biserica are la temelia ei trupurile mucenicilor ce și-au dat sângele și viața din dragoste pentru Hristos, atingând culmea dragostei dumnezeiești.

Însuși Duhul Sfânt ne îndeamnă să lăudăm pe Dumnezeu prin sfinții Lui, zicând: „Lăudați pe Domnul întru sfinții Lui” (Psalmul 150, 1).

Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut.

Nădejdea și curajul ce arăți către dânsa sunt bogăție, fericire și scăpare temeinică.

Este o putere dumnezeiască, pe care noi o primim prin Botez, o primim prin Sfânta Împărtășanie, dar nu lucrează fără noi!

Numai după Dumnezeu sau în Dumnezeu trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine. Firea noastră adevărată o găsim când iubim pe Dumnezeu.