Păcatul sau decăderea firii ne-a făcut să pierdem: pacea cu Dumnezeu, pacea dinlăuntrul nostru, pacea cu oamenii şi pacea cu toată firea.

A încercat omul toate: bogăţia, puterea, ştiinţa, păcatul, dar fericit nu l-a făcut nici una! Iisus ne îmbie încercarea Sa, cea din urmă: încercarea iubirii.

Omul acela Îl cunoaşte pe Dumnezeu, care simte respiraţia vie a lui Dumnezeu în sine şi în tot ceea ce se află împrejurul său.

„Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință.”

Ieri seară am hotărât să păcătuiesc cu o oarecare persoană. Cu puţin înainte de a săvârşi păcatul, nu ştiu de ce, i-am spus: Am impresia că în ceasul acesta un oarecare Părinte se roagă pentru mine.

Dacă cineva n-a conştientizat ce este Taina Spovedaniei, ci crede că mărturisirea este să discute cu duhovnicul nedumeririle lui, sau să-şi spună durerea ca să fie mângâiat, sau că este un fel de întâlnire cu un oarecare psiholog, atunci lucrul nu e clar, deoarece n-a înţeles adevăratul scop şi sensul Tainei.

Atunci când renunțăm la ceva fără să avem vreo obligație, vreo constrângere, ci doar din propria noastră bunăvoință și dragoste pentru oameni și Dumnezeu, acest lucru ne este socotit ca o jertfă și va primi răsplată chiar de la Hristos.

În Biserică, a avea un punct de referință în persoana unui stareț ne ajută să păstrăm duhul smereniei, adică ne apără de primejdii. Nu trebuie neapărat să fim incoruptibili, dar trebuie să avem un punct de referință demn de încredere. Nimeni nu este incoruptibil.

Avem nevoie să ducem în inimă rana aceasta pe care am cunoscut-o prin lacrimi. Fără ea, am fi reci şi grabnic ne-am găsi în lumea aceasta modele. Avem nevoie ca mângâierea lui Dumnezeu să fie mai puternică în noi decât stăpânirea acestei lumi.

Dacă atunci când sufletul ne este plin de bucurie duhovnicească începem să vorbim mult și fără rost, să-i învățăm pe alții și să ne etalăm darurile primite de la Dumnzeu, negreșit vom pierde această bucurie și ne vom simți sufletul gol și pustiu.