Diavolul nu încetează de a război pe om până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţe şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta.

Fecioria cere pentru sine de la Hristos un privilegiu deosebit: fecioara Îl poate avea ca mire pe El, Cel înaintea Căruia tremură îngerii, Căruia îi slujesc puterile, de Care virtuţile ascultă, în faţa Căruia cele cereşti şi cele pământeşti îşi pleacă genunchiul.

I-a iubit pe ai săi, i-a iubit până la sfârşit. Această iubire l-a unit cu Dumnezeu şi această iubire este ceea ce-l uneşte cu noi, fiii lui duhovniceşti. Această iubire l-a sfinţit şi în această iubire locuieşte el în Împărăţia cerească.

În viaţa Sfântului Rafail se poate observa o însuşire atât de comună tuturor sfinţilor. În ceea ce priveşte relele tratamente la care a fost supus: „Ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate” (I Petru 2, 23). Dar când a fost vorba de a-l apăra pe poporul lui Dumnezeu, el s-a arătat celorlalţi „ca un pui de leu fără grijă” (Pilde 28, 1).

Dacă lumea întreagă este socotită zestre, ce este mai preţios decât Sângele lui Hristos care a răscumpărat lumea?

Dumnezeu vrea de la noi numai inimă curată, vrea să-L căutam numai pe El. Dumnezeu nu vrea ca în inima noastră să existe împătimiri faţă de cele pământeşti, ci vrea ca numai El să împărăţească.

Măsura suferinței este și măsura încrederii pe care Dumnezeu o are în tine, suflet slab, păcătos, neputincios, dus la limită, dincolo de limită! Formulă de scăpare nu este. Dacă vreți ca formulă un singur cuvânt ar fi: asumare. Să ne asumăm acel moment, în încrederea în acel Dumnezeu care ne iubește.

Este însă nevoie de păcat ca să nu-l judec pe frate? Nu-i nevoie, că altfel Maica Domnului ar fi cea mai mică dintre sfinţi şi Dumnezeu ar fi neputincios.

E ceva extraordinar şi mie îmi place să observ un lucru care nu prea îl observă mulţi: când s-a întors fiul şi s-a întâlnit cu tatăl şi a zis: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” şi nu a mai zis celelalte, nu a zis tatăl său: zi de vreo sută de ori, că apoi te iert.

Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil strașnic, un spirit dur și mărunt, un aprig ținător de minte al răului. Întocmai ca tatăl din Parabola fiului risipitor, e la orice oră din noapte și din zi dispus să ne primească, să ierte, să uite și, prin urmare, să Se bucure și să Se veselească.