După Liturghie, am mers cu toții la masă. După ce au vorbit episcopii, că mai erau încă trei, pe lângă Serghie, li s-a dat cuvântul și altora, preoți și mireni. La un moment dat, s-a ridicat unul dintre binefăcătorii mănăstirii, un patron oarecare, și cu o mimică tipică de om de afaceri din Basarabia, și-a început discursul cam așa: „Știți, și eu cred în Dumnezeu în felul meu...”.

Luați seama ca nu cumva să primim în mintea noastră și în gândul nostru că noi suntem mai privilegiați decât alții, de a da buzna la Dumnezeu. Noi dăm buzna la Dumnezeu tocmai pentru că ne considerăm mai păcătoși decât alții, suntem atât de deznădăjduiți, încât nu mai vedem nicio ieșire și atunci strigăm: „Doamne, dacă nici acum nu mă mai primești, mor”. Așa-i și spunem. Găsim la Sfinți, foarte simplu.

Prin vederea a ceea ce suntem noi înșine, scăpăm și de vorbire, scăpăm de toate patimile, într-un cuvânt, ne spun Părinții, prin gândul la moarte, prin întoarcerea la noi înșine, acolo vine gândul smerit și, prin acesta, toate celelalte.

Iată acest de Dumnezeu purtător părinte fățiș mărturisește cum că pentru aceea creștinii ortodocși să se însemneze cu Chipul Crucii învățătură în Sfânta Scriptură nu se află, dar acest nescris obicei este primul și cel mai de obște.

De vrei să te mântuiești, iubeşte cuvântul adevărat şi nu lepăda niciodată, fără judecată, mustrarea.

Întru toată lucrarea pocăinţei temelie este Botezul întru Hristos, învăţând pe cei ce au crezut din tăierea împrejur că nu trebuie să se boteze în fiecare zi.

Ni se cade a crede propovăduirii apostoleşti, ca să petrecem întru aceleaşi mărturisiri, şi nu a ispiti puterea lui Dumnezeu întru păreri omeneşti.

Dacă, când ne săturăm de pâine poftim altele, pentru aceasta, mâncând-o noi, să nu ne săturăm, ca, de aceasta flămânzind totdeauna, să o dorim a ne sătura, ca şi vătămarea cea din poftire să o gonim, şi pe dreptatea cea din inimă să o dobândim.

Viața pe pământ nu este timpul nici pentru recompensa finală, nici pentru pedeapsa finală a lui Dumnezeu. Necazurile drepților și sporirea păcătoșilor în această lume deseori depind de oamenii și de împrejurările pe care ei înșiși le creează. 

Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel, Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii fără osebire. Așadar, din perspectiva lui Dumnezeu, Dumnezeu pe toți oamenii îi mântuiește, vrea mântuirea tuturor oamenilor, și Dumnezeu pe toți oamenii i-a predestinat la mântuire. Și de unde știm noi lucrul acesta? Pentru că până și Iadul este mântuire (ființa umană nu piere), și Iadul este un mod de desăvârșire − dar este Iad, nu Rai. Pentru că însuși cel osândit nu e deschis înaintării, el însuși nu se deschide înaintării în desăvârșire.