Ştii, când cineva îmi sărută mâna, cu degetele de la mână fac semnul Sfintei Cruci, și astfel oamenii nu sărută mâna mea, ci Sfânta Cruce.

Odată, Sfântul Macarie cel Mare împreună cu ucenicul său mergeau prin pustie. Ca să nu vorbească în deșert, l-a trimis pe el înainte, iar Părintele a rămas în urmă, cufundându-se în rugăciune.

Mulți din cei care doresc să se mântuiască merg la mănăstiri, la biserici. Unii se apropie de preot și-i spun: „Părinte, vă rog să-mi fiți duhovnic”. Oare trebuie să-i cerem aceasta?

Un glas venit de sus s-a făcut auzit lui spunând: „Vei primi un prunc care va fi o slavă nu numai pentru tine, ci pentru lumea întreagă”. Ioachim a făcut cunoscută această veste și fericitei Ana, dar aceasta n-a încetat rugăciunea sa către Dumnezeu cu lacrimi arzătoare.

Dreptul rugându-se dumnezeieștii bunăvoințe, primește ceea ce râvnea cu dor: „Strigat-au drepții și Domnul i-a auzit pe ei”. Pentru aceea și pe el l-a auzit degrabă Atotmilostivul Domn, ca prin sămânța lui să se împlinească taina cea ascunsă și hotărâtă mai înainte de veacuri.

Domnul a poruncit: „cereți, și vi se va da” (Matei 7, 7), însă n-a zis câte rugăciuni să rostim pentru o cerere sau alta, și ne dă doar ce e de folos, iar ceea ce nu ne folosește, nici nu ne dă.

La biserică trebuie să mergem cu duh pașnic, căci nici rugăciunea nu este primită dacă avem ceva cu cineva sau am supărat pe cineva.

Curăția rugăciunii, căldura ei, lacrimile și celelalte sunt toate daruri dumnezeiești, însă ele sunt date celor smeriți, fiindcă aceștia nu se mai pot semeți cu mintea, ci doar își văd răutatea lor și, asemenea vameșului, strigă către Dumnezeu, rugându-se să primească milă.

Să lăsăm în seama lui Dumnezeu prețuirea faptelor noastre bune, iar noi să cerem de la El: „Dă-mi să văd păcatele mele, nu virtuțile, oricare ar fi acestea”.

Nu te înfricoșa deloc, căci frica vine de la cel viclean, ca să ne dezarmeze și să ne ia robi. Ai nădejde în Cel Care a zis: „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi!” (Evrei 13, 5).