Atunci când sufletul se umple de iubirea dumnezeiască, pentru el începe viața cerească.

Cu cât îşi face mai multă vreme pentru citirea Evangheliei, a Sfintei Scripturi, a scrierilor Sfinţilor Părinţi, cu atât se pătrunde mai mult de înţelepciunea acestora şi cu atât îi va pieri mai mult pofta de a trăncăni.

Frumusețea strălucește în toată lumea, și Dumnezeu ne-o arată chiar și în cele mai ginașse, în cele mai slabe ființe. N-ați simțit câtă curăție și frumusețe se află în aceste mici creații ale lui Dumnezeu? Nu v-ați gândit că aceste floricele ale lui Dumnezeu ne învață curăția și blândețea, de care ele sunt pline?

Astfel ar trebui să fie și viața noastră duhovnicească, întotdeauna încinsă și mijloacele și felinarele să ardă. Mereu trebuie să fim lucrători neosteniți ai lui Dumnezeu, luptători împotriva satanei, care la fiecare pas ne distrage de la Hristos, încercând să ne ucidă cu ispitele.

Păcatul nu e o realitate cu suport propriu, ci ghearele haosului în grumazul realităţii, o pândire a nimicului care vrea să înghită toate câte sunt.

Păcatul sau decăderea firii ne-a făcut să pierdem: pacea cu Dumnezeu, pacea dinlăuntrul nostru, pacea cu oamenii şi pacea cu toată firea.

A încercat omul toate: bogăţia, puterea, ştiinţa, păcatul, dar fericit nu l-a făcut nici una! Iisus ne îmbie încercarea Sa, cea din urmă: încercarea iubirii.

Omul acela Îl cunoaşte pe Dumnezeu, care simte respiraţia vie a lui Dumnezeu în sine şi în tot ceea ce se află împrejurul său.

„Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință.”

Ieri seară am hotărât să păcătuiesc cu o oarecare persoană. Cu puţin înainte de a săvârşi păcatul, nu ştiu de ce, i-am spus: Am impresia că în ceasul acesta un oarecare Părinte se roagă pentru mine.