Dacă s-ar uni îndrăzneala în rugăciunile înălțate de toți îngerii și sfinții pentru noi păcătoșii, spre tronul dumnezeiesc, luate împreună, n-ar întrece îndrăzneala pe care o are Una Singură, Preacurata Născătoare de Dumnezeu.

„Maică, iubesc culorile, îmi place îmbrăcămintea de bun-gust, elegantă chiar, aş putea spune, dar observ în jurul meu, în biserică, femei în haine cernite şi mă simt stânjenită, însă în haine ca ale lor nu m-aş simţi eu însămi. Ce trebuie să fac?”

Inima omului pururea însetează și Îl caută pe Domnul, singurul Care poate să o desăvârșească. Fiindcă Dumnezeu este cel mai înalt bine, Binele absolut, inima suportă cu întristare lipsa acestui bine și nu încetează să Îl caute, până ce nu va împlini desăvârșita și nesfârșita iubire, centrul tuturor doririlor ei.

Este necesar ca postul să fie însoțit de lucrarea faptelor bune și de înfrânarea de la răutăți.

Atunci când vedeți că vă preocu­pă lucruri pentru care omenește nu există rezolvare și nu le încredințați lui Dumnezeu, să știți că aceasta este o măiestrie a diavolului, ca să lăsați rugăciunea prin care Dumnezeu poate trimite nu numai, simplu, putere dumnezeiască, ci puteri dumnezeiești. Ajuto­rul adus de rugăciune nu este un simplu ajutor dum­nezeiesc, ci o minune a lui Dumnezeu.

În perioada 12-13 decembrie, Iașul reprezintă centrul unui eveniment cultural și spiritual de excepție: Simpozionul Internațional „Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei – 400 de ani de la naștere”. Evenimentul, desfășurat în „Sala Sinaxar” a Muzeului Mitropolitan, reunește personalități marcante din mediile academic și teologic pentru a omagia viața și contribuțiile unuia dintre cei mai importanți ierarhi ai Ortodoxiei românești.

Dumnezeu a voit ‒ și voiește ‒ să împace totul cu Sine prin Iisus Hristos, făcând pace cu noi prin Sângele Crucii Sale (Coloseni 1, 20). Aceasta este adevărata pace. Aici este izvorul păcii celei adevărate: împăcarea noastră cu Tatăl Ceresc, prin Jertfa cea Sfântă a Fiului Său.

Prin înfrânare și post însă, Biserica vrea să ne dea cea mai largă libertate spirituală; fiindcă neînfrânarea înrobește duhul nostru trupului, patimilor și poftelor lui.

Postul, privegherea şi rugăciunea înlesnesc dobândirea nepătimirii celei îndumnezeitoare, căci postul adevărat şi neîmprăştiat, împreunat cu milostenia, îl duc pe nevoitor, fără zăbavă, spre pragul nepătimirii.

Rugăciunea nu-i un lucru greu. Este o lucrare interioară, o puternică concentrare a sufletului.