Ne este foarte greu să acceptăm suferinţa în viaţa noastră, ea este aceea care rupe şi desface egoismul din noi (precum gerul face cu trunchiul copacului), lărgindu-ne inima spre a-L primi pe Dumnezeu. Este adevărat că acest proces de creştere este unul dureros, dar precum Însuşi Dumnezeu-Cuvântul Și-a asumat această cruce a durerii, asemenea şi noi suntem chemaţi să ne purtăm crucea, astfel încât inima noastră să devină o inimă mare, care să poată cuprinde toată lumea, agonisindu-şi o nouă calitate: mărinimia.

„De multe ori, Dumnezeu nu vrea fapte de la noi, însă vrea dispoziție. Îi este de ajuns să vadă că ești gata să faci Porunca Lui.”

Vedeţi că fără ajutorul şi lucrarea Duhului Sfânt este cu neputinţă nu numai să intrăm în Împărăţia Cerurilor, dar să facem chiar şi un pas care duce acolo?

Sfânta m-a mângâiat; parcă simt cum îmi dă putere şi curaj să merg mai departe, să lupt, să ţin piept obstacolelor şi ispitelor. Nici nu ne dăm seama de imensa comoară pe care o avem la Iaşi!

Dragostea faţă de semeni nu se exprimă doar prin gânduri bune, ci şi prin rugăciune. Rugăciu­nea este cea care leagă cu puternice legături, care durează punţi, care împrieteneşte, întăreşte, mân­gâie, tămăduieşte şi ajută. Ea este expresia celei mai desăvârsite - dacă putem spune aşa - şi celei mai dezinteresate iubiri.

Aşa de mult ţine Mântuitorul la iertarea aproapelui, încât fără de ea nici El nu ne iartă păcatele noastre. Dumnezeu, în marea Lui iubire de oameni, ne cere şi El ceva în schimbul iertării de care avem nevoie. „Voieşti să-ţi iert păcatele cele multe? Ţi le iert cu o condiţie: să ierţi şi tu greşalele aproapelui tău”.

Joi, 24 mai 2018, în Sala Baptisteriu a Muzeului Mitropolitan din Iași a avut loc Dezbaterea publică pe tema „Familia în societatea contemporană”.  Evenimentul a fost organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă, Specializarea Teologie Ortodoxă Asistență Socială din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Colegiul Național al Asistenților Sociali din România, Sucursala Teritorială Iași.

Dacă m-a ocărât cineva, nu trebuie să mă răzbun. Să mă rog pentru el, ca Bunul Dumnezeu să-l mântuiască, să-l ierte.

Diavolul te săgeată prin unele cuvinte ale altor persoane, al căror suflet conţine întuneric şi-i stăpânit de întuneric. Şi el dă cuvinte din întuneric, nu dă din lumină. Şi atunci, pentru toţi care aud cuvintele lor, sunt neplăcute. Dar trebuie să le rabzi, că n-ai încotro. Şi n-ai voie să-l judeci. Adică, noi trebuie să folosim mai mult mila pentru ei.

Să fie spovedania noastră cu nădejde bună, cum că ne va ierta Dumnezeu, iar nu cu deznădejde, precum a făcut Cain, zicând „Mai mare este vina mea decât a mi se ierta mie” (Facerea 4, 13). Asemenea și Iuda, măcar că s-a mărturisit înaintea arhiereilor că a vândut sânge nevinovat, dar nu i-a folosit la nimic acea spovedanie, că era cu deznădejde.