Lipsa Duhului Sfânt ne face trufași, mândri, egoiști, individualiști, pizmași, urâtori și urâți, răzbunători, zavistinici și răi. Atunci ne aflăm sub înrâurirea uneltirii celui viclean cu meșteșugitele lui curse. Prezența Duhului Sfânt ne dă răcorire, înălțare, mângâiere, întărire.

Este un fapt cunoscut că nu știm să ne bucurăm de libertatea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. Începem ceva și apoi în curând o amânăm sau abandonăm pe la mijloc. Ne temem să ne încredințăm întreaga noastră viață Domnului, să facă El ceea ce vrea cu ea.

Multa vorbire aduce tot atâta vătămare trezviei și rânduielii lăuntrice cât toate celelalte simțuri dimpreună, căci ea se leagă de obiectele tuturor simțurilor și silește sufletul să vadă chiar și când nu vede, să audă chiar și când nu aude, să pipăie chiar și când nu pipăie.

Bucură-te, deci, când simți că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în Rai. Rabdă puțin. Acum-acum vine sfârșitul, însoțit de cununi!

Astfel poruncește să ne întoarcem și să fugim de „morții aceștia” și de laudele morților și de slava ce se veștejește și trece și să o căutăm numai pe aceea, a cărei frumusețe nu se poate descrie și a cărei margine nu se poate afla.

Este nevoie să te controlezi și să nu permiți simțurilor tale să poftească la tot felul de iluzii externe, ci să te ocupi cu onestitate și conștiință de responsabilitățile tale publice sau private, fără prea multă agitație sau irascibilitate.

Câteodată are impresia că primește „mulțumire duhovnicească” de la cele lumești, însă nu face decât să se amăgească și să se înșele singur.

Existența noastră omenească poate fi comparată cu o carte. Majoritatea oamenilor consideră că textul real, istorisirea principală este viața pământească, iar viața viitoare – când se crede în existența ei, bineînțeles – este privită ca o simplă anexă. Atitudinea autentic creștină este exact inversă: viața de aici este doar prefața, introducerea cărții, iar viața viitoare este principalul ei conținut.

Harul se îndepărtează de o asemenea persoană, căci cum ar putea harul, care ne-a fost dăruit pentru luminare și ajutor, să pătrundă într-o asemenea persoană, în sufletul cuiva care crede că este ceva măreț, care crede că știe totul și că nu are nevoie de alții?

Pocăința și Spovedania nu sunt, pur și simplu, ceva ce putem face singuri sau cu ajutorul preotului, ci o lucrare a lui Dumnezeu cu noi și în noi.