Sfântul Ioan Botezătorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii: pe sine se vrea micșorându-se, pe celălalt crescând, biruind, afirmându-se, împlinindu-se!

„Iată, sunt 86 de ani de când slujesc lui Hristos, și El nu mi-a făcut niciodată altceva decât bine. Cum aș putea să mă lepăd acum de Domnul și Mântuitorul meu?”

Dumnezeu nu ne va judeca pentru că am căzut, ne va judeca pentru că nu ne-am ridicat. Nu ne va judeca pentru că am păcătuit, ci pentru că nu ne-am pocăit. Observați ce simplu stau lucrurile?

Necontenit în legătură cu poporul, ca și mănăstirile de astăzi, acești sihaștri, între sfaturile pe care le dădeau credincioșilor, îi învățau și rugăciunea neîncetată.

Puterea de a iubi este sădită de la început în sufletul omenesc.

În asemenea condiții, noi am putea să devenim oamenii lui Dumnezeu fără mult efort, fără o regulă anume, ci numai având râvnă și dreaptă socoteală.

Credința ne ajută, ne întărește, ne înalță, ne bucură, dar nu ține locul însușirilor și calităților omenești. Ea, în general ‒ și asta-i regula ‒ nu conferă un statut excepțional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea și cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.

Smerenia este o împăcare cu toate circumstanțele acestei vieți, e starea omului care, orice s-ar întâmpla, le primește ca din mâna lui Dumnezeu.

Când ai renunțat la credința în Dumnezeu, sau poate nu ai avut niciodată credință, când nu ai credință în Dumnezeu, te simți liber să faci ce ți se pare ție. Chiar dacă toată lumea din lumea asta, câți i-am întâlnit, câți ar fi aici de față, ar umbla cum nu se cuvine, eu tot cum se cuvine aș umbla! Așa trebuie să gândească fiecare om care crede în Dumnezeu!

Cine ar putea să spună mai bine despre existența noastră decât mama noastră în care ne-am alcătuit?! Dar lucrurile s-au petrecut, într-un fel, mai presus de ea; ea a fost pur și simplu asistentă la ceea ce s-a petrecut cu voia lui Dumnezeu, după legile firii, în existența ei pentru existența noastră.