Ucenicia este plecare de minte. Dacă nu te pleci cu mintea, dacă ştii tu mai bine, dacă ai tu opinii care te scot de sub ascultarea faţă de duhovnic, în cazul acesta, sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouă.

Tu nu eşti singur, fiindcă stai cu Domnul, şi Domnul e cu tine. Ascultă-l pe marele Pavel, apostolul neamurilor, care a fost dintr-o dată părăsit de toţi, şi spune: Nimeni n-a rămas cu mine, ci toţi m-au părăsit… iar Domnul a stătut lângă mine şi m-a întărit...

Mântuitorul a zis: „Cine dintre voi poate, îngrijorându-se, să adauge staturii sale un cot?”. Aşadar, cu deplină încredere în Făcătorul nostru să săvârşim lucrarea dată nouă şi să nu ne îngrijim de tot ce va veni şi de tot ce poate veni. Mai mult face o picătură de rugăciune decât o mare de grijă.

„Scriptura închipuiește pe Dumnezeu vorbind, după dispoziția lăuntrică din sufletul celor providențiați. Ea indică astfel voia dumnezeiască prin figuri proprii nouă după fire.”

„Timpul cu care ne confruntăm noi şi ne batem, clipă de clipă, nu este nimic altceva decât distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului!”

Prima calitate este frământarea sau neliniştea existenţială. Poate să-L descopere pe Hristos şi chemarea Lui, omul frământat de întrebarea: „Trăiesc în adevăr sau în amăgire? Modul în care trăiesc eu mă împlineşte sau nu mă împlineşte? Sunt mulţumit de mine?!”.

Mulţi dintre voi, neprimind vreme îndelungată cele cerute, cad în deznădejde. Nu trebuie să deznădăjduiţi.

Dacă vrei să te izbăveşti de întristare, nu te lega cu inima de nimeni şi de nimic. Întristarea provine din legarea şi lipirea de lucrurile văzute.

Fără adevărata smerenie, scandalurile se mențin și se întețesc, încât se pierde orice nădejde de îndreptare.

Să fim atenți la noi înșine de fiecare dată când apar felurite gânduri rele. Oricare ar fi acestea, atunci când află mintea neatentă, ele intră și creează – conform patimii – starea nesănătoasă. Lucrul care salvează este trezvia!