Împărat al tuturor celor de pe pământ, dar supus al Împărăţiei celei de sus.

O maimuţă nu naşte niciodată o fiinţă umană (sau invers), şi este încă şi mai de neconceput ca o bacterie să dea naştere unui fluture.

Smerenia, încă din cele dintâi vădiri ale ei, se arată ca temelie trainică pe care se întemeiază împreuna-viețuire a oamenilor. Dar cât de puțin suntem pătrunși noi, oamenii, de conștiința trebuinței de a urca măcar această treaptă a smereniei!

„Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre!” (Luca 21, 19) – ne poruncește Mântuitorul, înfățișându-ne în răbdare calea către Dumnezeu.

În clipa aceea, cele pe care preotul le iartă pe pământ sunt iertate şi în Ceruri! Este, oare, o milă mai mare decât aceasta?

Să ştii, iubite tinere, că aici în Rai, Meşterul nostru cel Ceresc – Dumnezeu – clădeşte pentru fiecare om o casă.

„Eu nu știu, dar Dumnezeu știe, și ce face Dumnezeu este bun făcut.”

Creştinii luminaţi, cunoscători ai Tezaurului Bisericii, intrând în Sfânta Biserică, simt o îmbelşugată bucurie, alergând cu văzul, cu auzul, cu mintea... după frumoasele flori şi roade evangheliceşti, apostoleşti şi proroceşti.

Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmaşul nu poate nimic.

„Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie...”