Aşa cum respiraţia dă viaţă trupului, tot astfel şi mintea, unindu-se cu rugăciunea, înviază sufletul său cel mort. Şi aceasta făcând ca un lucrător adevărat şi mila lui Dumnezeu cu multă durere căutând, începe să simtă câte puţin luminarea mângâierii dumnezeieşti.

De ce tocmai lor, adică celor săraci cu duhul, le aparţine Împărăţia Cerească? Pentru că acela smerit cu duhul, „recunoscându-şi păcătoşenia şi nevrednicia sa, se lasă întru totul condus de harul lui Dumnezeu, nepunându-şi nicidecum nădejdea în puterile sale duhovniceşti, şi harul îl conduce la Împărăţie”.

Toţi îi socotesc fericiţi pe cei ce se bucură, iar pe cei ce jelesc, pe cei sărmani şi pe cei ce plâng îi socotesc nefericiţi. Domnul, însă, în locul celor dintâi îi numeşte fericiţi pe cei din urmă, zicând: „Fericiţi cei ce plâng”.

Sfinţii Părinţi descriu treptele acaparării sufletului nostru de către gânduri:

Potrivit tradiţiei de a transmite harisma prorocească, prorocului Ilie i s-a poruncit să meargă să îl ungă proroc pe Elisei. La rândul său, prorocul Elisei tre­buia să îl lase ca moştenitor pe Ghiezi.

„Tu să nu urmăreşti să faci rugăciune, ci ascultare.”

Iată unde duce neascultarea:

În faţa unei dorinţe să te întrebi: această dorinţă, dacă mi-o împlinesc, mă apropie de Dumnezeu? Aşa o testăm.

Porunca lui Dumnezeu este voia Lui, iar voia lui Dumnezeu este puterea Lui.

Pe cât putem, să ne străduim să facem pace, că suntem fii ai lui Dumnezeu şi purtăm în noi pacea Duhului Sfânt. Cei ce nu se împacă unii cu alţii, nu se pot împărtăşi.