„După asemănare”, bunătatea foarte puțini o au, și numai cei virtuoși, sfinții și cei ce imită pe Dumnezeu, pe cât e cu putință oamenilor.

Înțeleptul Solomon ne învață despre paza minții și străjuirea inimii, zicând: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea tâșnește viața!” (Pilde 4, 23).

Dacă Dumnezeu l-ar sili pe om pe calea mântuirii, i-ar răpi libertatea și voința, și omul nu ar mai avea nicio plată dincolo. Adică, omul și-ar pierde calitatea sa de om, de ființă liberă și, deci, și-ar pierde și răsplata și mântuirea.

Odată ce am iubit zidirea mai mult decât pe Ziditorul, ne facem vrăjmași ai lui Dumnezeu și ne despărțim de Dumnezeu după dreptate, că ne-am închinat zidirii și nu lui Dumnezeu.

Poporul nostru nu a făcut caz de un umanism lăudăros, care vrea să se facă văzut, ci de o omenie care înseamnă în primul rând respectul unuia pentru celălalt. El a fost prin aceasta cel mai apropiat de smerenia arătată de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Sa (chenoza).

Când a venit Mântuitorul pe fața pământului, de atunci și poporul român s-a făcut popor, așa că noi n-am cunoscut altă credință decât desăvârșita Ortodoxie.

Să nu uităm niciodată evlavia, râvna și jertfa domnitorilor, strămoșilor și părinților noștri, cu care ei au apărat de-a lungul aproape a două mii de ani, patria și această credință.

Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru către Iisus, Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri și ne izbăvește de asupririle patimilor.

De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a minții, clipă în care vrăjmașul i-a furișat undița iadului pe gât, învăluită meșteșugit într-o momeală a unui lucru sensibil al lumii de aici.

„Dumnezeu este îndelung răbdător și mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă” (Naum 1, 3). El așteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăința de bunăvoie sau nu; învățăm din necazurile altora sau așteptăm să ne spargem și noi capul de ele, ca și ei?