La început apare aşa-numita momeală. Aşa numesc ei orice gând simplu sau reprezentare a vreunui lucru sau idee care îi vine omului în minte. Momeala, ca atare, o numesc inofensivă, nemeritând nici laude, nici osândire, atâta timp cât nu provoacă în noi o atitudine sau alta faţă de noi.

Al doilea moment vine atunci când noi observăm acest lucru sau acest gând şi începem să ne uităm atent la el sau, după expresia Sfinţilor Părinţi, începem să discutăm cu el în chip pătimaş sau nepătimaş. În acest caz, noi nu respingem gândul şi îi permitem să rămână în noi, deşi fără să-l acceptăm. Aceasta se numeşte însoţire. Sfinţii Părinţi socotesc că ea nu este întotdeauna inofensivă, poate fi şi lăudabilă în cazul în care această examinare atentă a gândului se săvârşeşte în chip plăcut lui Dumnezeu, adică atunci când îl respingem, văzând păcătoşenia lui.

Al treilea moment este atunci când la apariţia gândului începem să consimţim, să ne aplecăm spre el şi să fim gata să-l urmăm. Aceasta se numeşte consimţire sau acord cu gândurile şi poate avea două rezultate: după aplecarea temporară de partea gândului, ne putem dezmetici şi, căindu-ne şi spovedind lui Dumnezeu păcatul nostru cu gândul, biruim gândul; iar celălalt rezultat, după cuvântul Sfântului Grigorie Sinaitul, este atunci „când cineva cu voia sa primeşte gândurile aduse de vrăjmaşul şi, învoindu-se şi împrietenindu-se cu ele, e biruit sau aşa încât nu numai că nu li se mai împotriveşte, dar se şi hotărăşte să facă totul după îndemnul lor; dacă nu îşi împlineşte hotărârile în faptă, nu face asta pentru alt motiv decât pentru că nu a avut timp sau loc şi din altă pricină, care nu i-a îngăduit să-şi împlinească intenţia!”. Şi acesta este deja un păcat vădit.

Al patrulea moment este acela în care gândul, fără să vrem sau forţat, pune stăpânire pe inima noastră, se contopeşte cu ea, ca într-un întreg, se menţine în ea şi distruge buna noastră alcătuire. Acest moment se numeşte înrobire. Dar şi în acest caz, mintea înrobită de gând cu ajutorul lui Dumnezeu se poate elibera de el. Se întâmplă totuşi ca mintea, luată parcă de furtună şi de valuri şi atrasă de gândurile viclene, să nu se mai poată dezmetici şi să vină la buna alcătuire. Aceasta se întâmplă mai ales din pricina deşertăciunilor şi a multor discuţii nefolositoare.

În sfârşit, cea mai înaltă treaptă a luării noastre în stăpânire de către gânduri se numeşte patimă. Aceasta se întâmplă atunci când gândul nostru devine parcă firea şi obiceiul lui permanent. La acestă stare omul vine din propria lui voie şi în ea se încălzeşte mereu cu gândurile pătimaşe, insuflate de vrăjmaşul şi înrădăcinate în urma deprinderii neîncetate şi a visării. De această stare se poate izbăvi numai pe calea pocăinţei, în caz contrar omul este supus chinului veşnic.

 (Arhimandritul Ioan Krestiankin, Pregătirea pentru spovedanie, traducere Cristea Florentina, Editura Egumeniţa, 2014, pp. 173-175)