Liniştea faţă de zgomotele exterioare, de strigătele oamenilor, de asurzitoarele sunete ale maşinilor, ale instrumentelor muzicale etc. Liniştea faţă de mulţimea oamenilor, de manifestările mondene, de conversaţii, de întâlniri, de polemici, de tulburări, de tot felul de ispite. Liniştea faţă de lucrurile interesante, de treburi, de aspiraţii, griji, călătorii, revendicări. Liniştea faţă de tulburările interioare, sufleteşti, de contradicţii, fantasme, îndoieli, neclarităţi, monologuri interioare, judecăţi şi porniri interioare. Omul liniştit este ferit de multe rele şi deprimare. Din nefericire, oamenii ne tulbură cu patimile lor: cei nervoşi cu nervii lor, cei vorbăreţi cu limbuţia lor, cei invidioşi cu relele lor, depravaţii cu provocările lor trupeşti etc. Patimile lor stârnesc patimile noastre. Şi patimile noastre, odată stârnite, îndepărtează liniştea. (…) Iată un motiv serios pentru care nevoitorii, monahii, lasă lumea şi pe cele lumeşti şi se retrag în mănăstiri sau schituri şi acolo trăiesc şi dobândesc bunătăţile liniştii care sunt alinarea, pacea, bucuria, sfinţirea şi desăvârşirea. Însuşi Dumnezeu îndeamnă la linişte.

(Arhimandritul Spiridonos Logothetis, Deprimarea şi tămăduirea ei, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, pp. 48-49)