Un mare scriitor creştin, Fericitul Augustin, ne-a lăsat aceste cuvinte: „Iubeşte şi fă ce vrei!”. Nu sunt greu de înţeles, deşi la prima vedere ar putea să ne pară că limitează îndatoririle creştine la prea puţin.

Dar oare cel care iubește pe aproapele lui îi va face vreodată rău? Îl va minţi vreodată? Îl va pârî vreodată? Va face în viaţa lui cuiva rău, dacă dinlăuntrul său nu lucrează altă lege decât legea dragostei, bazată pe credinţă şi pe speranţă?

Niciodată. De aceea, aceste cuvinte: Iubeşte şi fă ce vrei exprimă libertatea pe care ţi-o conferă dragostea. Libertatea nelimitată, dar ordonată de un criteriu de precizie micronică, negreşelnic.

Iubirea se naşte din credinţă şi din speranţă. Numai când se naşte din ele e autentică şi face minuni. E în stare să se scrifice, să înfrunte orice risc pentru a face bine altuia, pentru a alina o suferinţă.

Compasiunea se naşte din dragoste. Nu e un sentiment pur omenesc. E dumnezeiesc. Ca oameni ne apărăm, nu ne expunem. Numai dragostea ne face să ne expunem, pentru că ea crede în minuni. Sau nu-i pasă de consecinţe. Dragostea se răspândeşte prin ea însăşi. Cine poate înţelege aceasta a ajuns la dragoste.

(Mitropolitul Antonie Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi, Editura Sophia, București, 2011, p. 377)