Conştiinţa păcătoşeniei este primul stadiu al pocăinţei. „Cel care a păcătuit înţelege că a făptuit rău înaintea Domnului, se pocăieşte şi nu mai făptuieşte din nou păcatul”. Întradevăr „cunoştinţa căderilor noastre precede pocăinţa, iar această situaţie este cea mai mare ocazie de a atrage mila divină. De aceea şi prorocul David spune către Dumnezeu: Miluieşte-mă, Dumnezeule, că fărădelegea mea eu o cunosc. Astfel, prin cunoştinţa păcatului său atrage mila divină”.

Domnul este dispus oricând să primească pocăinţa noastră. Cunoştinţa păcătoşeniei sale a deschis Mariei Egipteanca poarta Bisericii Învierii şi a inagurat calea propriei sale învieri spirituale. Această întoarcere minunată a Cuvioasei o descrie troparul: „O, Cuvioasă Maria, mai întâi te împiedica de la vederea presfintelor taine mirosul întinărilor ce purtai, însă, de Dumnezeu înţelepţită, simţământul tău şi cunoştinţa faptelor celor rele au lucrat întru tine pentru întoarcerea către cele înalte”.

Conştiinţa păcatelor pe care le-am făptuit lucrează întoarcerea noastră la Casa părintească. Sentimentul acesta este fundamental în viaţa noastră duhovnicească, în asemenea măsură încât Sfinţii Părinţi spun: „Pocăinţa înseamnă să-şi cunoască cineva păcatele sale”. La fel de important pentru traseul pocăinţei este să simtă omul nimicnicia puterilor sale spirituale. Domnul a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). De aceea, conform lui  Avva Isaac, „fericit este omul care-şi cunoaşte boala sa spirituală. Căci cunoaşterea aceasta se face temelie, şi rădăcină, şi început oricărui lucru bun”.

În continuare mila lui Dumnezeu umbreşte omul şi acesta îşi începe călătoria sa spre Părintele său Cel bun şi de oameni iubitor.

(Arhimandritul Grigorie, Pocăinţa Fiului şi iubirea Tatălui, Editura Cartea Ortodox, 2011, p. 44)