Într-o rugăciune au importanţă formulele fixe (acatiste, paraclise)?

Desigur că fiecare rugăciune are o formulă. Chiar şi rugăciunea cea mai scurtă, Rugăciunea lui Iisus, numită şi rugăciunea inimii, sau a minţii, sau rugăciunea minţii în inimă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” are această formă. Da, este o formulă adoptată din vechime, din veacurile primare creştine şi care este rostită în practica isihastă, fiind vorba despre o rugăciune continuă, atât în stare de veghe, cât şi în stare de somn. Dar aceasta presupune o practică îndelungată şi controlată. Aşa încât, desigur că rugăciunea este alcătuită şi din cuvinte. Cuvintele pot să fie imperfecte, dar într-o rugăciune fiecare cuvânt are un rost al lui şi o lucrare a lui. E cuvântul care nu se mai reduce la filologie, ci care devine teologie, adică vorbire despre Dumnezeu sau cu Dumnezeu.

Cum ne putem da seama dacă ceea ce vrem să cerem în rugăciune este bun şi folositor pentru noi? Dacă cer răbdare în boală şi nu vindecare, e păcat?

Răbdarea este o virtute, una dintre cele mai mari ale creştinătăţii. Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe!”. Aceasta era şi o reacţie împoriva sporovăielilor pe care le practicau fariseii, pentru că Tatăl nostru ştie de ce avem trebuinţă. Aşa încât nu trebuie să stăruim prea mult în etalarea obiectivelor. Gândul trebuie să-l ai, pentru că te rogi, totuşi, pentru ceva, dar fără să intri în prea multe amănunte, deoarece altfel, într-un fel, Îi tăgăduieşti puterea lui Dumnezeu de a te înţelege chiar înainte de a o rosti tu prin cuvinte. Important este ca rugăciunea să fie sinceră, curată şi stăruitoare, şi dacă se poate, să crezi cu atâta putere, încât să elimini chiar speranţa: să rămână credinţa pură. Să crezi că ceea ce ceri de la Dumnezeu s-a şi înfăptuit. În clipa aceea Îi şi mulţumeşti, fără îndoială.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii, Editura Doxologia, 2013, pp. 41-43)