În lagăr (la Oranki) eram 23 preoţi români ortodocşi, circa 1200 catolici şi circa 1000 de pastori protestanţi. Noi ortodocşii am făcut faţă. Cel mai bun prieten al meu era un preot catolic, doctor în teologie şi filosofie, profesor la Viena. Mai târziu a ajuns cardinal la Bonn. Neamţul plângea şi spunea: „N-am ştiut ce cult frumos are Biserica Ortodoxă!”.

Într-un an la Paşti, eu şi cu cei 22 preoţi români am împărtăşit, cu un litru de vin şi o căldare de apă, 10.000 de prizonieri ortodocşi, toţi ofiţeri. Şi toţi erau ca un cor. Asistau la strana dreaptă catolicii, la strana stângă protestanţii, iar noi ortodocşii slujeam. Ce ne împiedica? [...]

La început ruşii ne persecutau. Pe urmă venea şi comandantul rus şi asista la slujbă împreună cu toţi ruşii.

Mi-aduc aminte la Paştile din 1948, colonelul ne-a făcut la toţi câte un cozonăcel şi câte un ou roş, ce nu văzuseră ruşii de 30-40 de ani. La fiecare ne-a dat comandantul câte un ou roş. El avea bune amintiri din război, când fusese la Piatra Neamţ, cu nemţii şi rămăsese fără un picior. Vorbea puţin româneşte, că stătuse în spitalele noastre. S-a îmbunătăţit.

Atunci la Paşti, pe platoul acela de la Oranki, s-a nimerit să fie şi o lună plină, frumoasă, caldă. La începutul lui mai a fost Paştile. Am făcut lampadare pentru noaptea de Înviere. Un inginer român le-a instalat frumos. Le improvizase un motor la un curs de apă. Nemţii erau foarte disciplinaţi. Noi eram şi inventivi şi opozanţi. Noi am fost primii care am făcut grevă de vreo două ori şi am reuşit.

(Părintele Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei – Viaţa unui preot martir, Hârlău, 2002, pp. 54-55; 57)