Unirea Basarabiei cu România
În condiţiile destrămării Imperiului Rus, în urma Revoluţiei din februarie şi abdicării ţarului din martie 1917, a instaurării regimului comunist la Sankt Petersburg, prin lovitura de stat din 25 octombrie/7noiembrie, şi a ieşirii Rusiei din Război după armistiţiul de la Brest-Litovsk, încheiat la 27 ianuarie/9 februarie 1918 cu Puterile Centrale, a luat amploare şi mişcarea de eliberare naţională a românilor din Basarabia, grav ameninţată de anarhia bolşevică.
Problema s-a complicat şi ca urmare a pretenţiilor Ucrainei, care încheiase şi ea pace separată cu Puterile Centrale, ce pretindea că teritoriul Basarabiei îi aparţine. În aceste condiţii, Sfatul Ţării de la Chişinău, având ca preşedinte pe Ion Inculeț, vicepreşedinte pe Pantelimon Halippa şi secretar pe Ion Buzdugan, iar între deputaţi pe Ion Pelivan, Anton Crihan, Daniel Ciugureanu şi alţi intelectuali patrioţi, întrunit la 27 martie/9 aprilie 1918, în deplin acord cu voinţa majorităţii populaţiei, a hotărât ca Basarabia, în hotarele ei dintre Prut şi Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia cu mai bine de o sută de ani în urmă din trupul Moldovei, „să se unească de-a pururi şi pentru totdeauna cu mama sa, România”.
Decretul-Lege dat la Iaşi, la 9/22 aprilie 1918, a proclamat hotărârea din 27 martie/9 aprilie a Sfatului Ţării de la Chişinău, confirmând astfel Unirea Basarabiei cu România, parte componentă a procesului de făurire a Statului Naţional Unitar Român.
(Gheorghe Vasilescu, „Marea Unire din 1918”, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, Vol. II, Basilica, București, 2018, pp. 304-305)