Cât de mult s-a jelit acel bogat! Cât l-a rugat pe patriarhul Avraam să i-l trimită pe Lazăr ca să-i răcorească limba! Auzi însă ce i-a spus Avraam: „Între noi și voi prăpastie mare s-a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată” (Luca 16, 26). Cât le-au rugat și acele fecioare pe tovarășele lor să le dea untdelemn! Dar auzi ce răspuns au primit: „Nu (vă dăm), ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă și nici vouă” (Matei 25, 9). Și astfel n-au putut să intre la praznicul nunții.

Să ne gândim, așadar, la acestea și să arătăm râvnă în viața duhovnicească. Pentru că toate eforturile și toate pătimirile de pe pământ nu egalează bunătățile Cerului. Dar și chinurile trecătoare, oricât de înfricoșătoare ar fi – fie cu foc, sau cu vergele ori cu fiare sălbatice sau cu orice altceva – sunt ca niște umbre în fața chinurilor viitoare. De primele scăpăm ușor, căci trupul nu poate rezista vreme multă unor suferințe foarte mari. De ultimele, însă, nu putem scăpa, căci nu sunt doar foarte mari, ci și veșnice. În iad „viermele lor nu moare și focul nu se stinge” (Marcu 9, 44). Și auzind despre foc, să nu crezi că e vorba de un foc asemănător celui material. Căci focul material îl arde și-l nimicește pe om, care, după aceea, murind, încetează să mai simtă arsurile. Focul iadului, însă, pe cei care-i cuprinde, îi va arde neîncetat, veșnic. De aceea se și numește „focul cel nestins” (Marcu 9, 43).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, p. 58)