„Străduieşte-te să te simţi necontenit în prezenţa Lui, căci este de faţă şi nu este greu să-I simţim prezenţa, numai să avem inimă curată, credinţă şi dragoste.” O bătrână simplă spunea duhovnicului său: „Eu, părinte, sunt femeie proastă, fără ştiinţă de carte, dar îmi fac treburile mele ca înaintea lui Dumnezeu. Când spăl rufele zic: Doamne, spală sufletul meu de păcate cum spăl şi eu rufele acestea, ca să-Ţi plac şi eu Ţie, cum îmi plac mie lenjeriile albe şi curate. Când mătur prin casă, iară zic: Mătură, Doamne, din sufletul meu gunoaiele păcatelor, ca să-Ţi plac şi eu Ţie, cum îmi place mie casa frumos măturată. Şi aşa zic la toate cele ce fac”.

De aceea şi monahii aghioriţi se împotrivesc cu tărie ca să nu li se „modernizeze” Muntele, pentru că pe cărările lungi şi anevoioase ei nu merg singuri, ci împreună cu Domnul şi Stăpânul, Prea Dulcele Iisus, cu Care se întreţin în tainice convorbiri, pe care n-ar vrea să le termine niciodată. Iar în chiliuţele sărace de pe râpele inaccesibile ale Athosului, adesea târziu în miez de noapte, primesc pe Marele Oaspete, pe Hristos... !

(Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, p. 113)